Un FMI numit dorinta

Dupa euforia castigarii portocalii a alegerilor, a urmat o alta euforie, tot orange, a asteptarilor. Toata lumea - si cea care a votat, si cea care nu a ales schimbarea - a sperat ca ceva, ceva se va intampla, se va schimba, se va petrece, si nu doar va trece pe la urechile noastre. Omul de rand si-a dorit un nivel de trai mai bun: preturi acceptabile, salariu bunicel, conditii de munca decente. Omul de afaceri a visat la oarece reduceri de taxe si impozite, ceva mafie decapitata, cateva reguli corecte ale jocului pietei. Oamenii de cultura au sperat si ei: putina subventie pentru proiecte, un pic de majorare a salariilor mizere, ceva respect.

Pe hartie, toate acestea exista, si inca din plin, in platformele-program ale tuturor partidelor aflate la guvernare (chiar si a celor din Opozitia de acum, Puterea de ieri-alaltaieri). Numai ca euforia despre care vorbeam la inceput incepe usor, usor sa se risipeasca, precum aburii confuzi ai unei anestezii usoare, dupa ce i-a trecut timpul si efectul.

Cine ne-a aruncat un pahar cu apa rece peste fata, ca sa ne trezim din visare? Ei bine, FMI-ul! Acest "tramvai numit dorinta", un tramvai al asteptarilor, iluziilor, sperantelor care se intorc, ca un bumerang, impotriva celor care tes promisiuni, dar si a celor care cred orbeste in ele.

Sa o luam cu inceputul. Cota unica de impozitare a sosit. Avem o scadere de impozit pe profit de la 25% la 16%. Dar au aparut si problemele. De unde vor acoperi finantele nevoile bugetare, multe si deloc marunte? Tot de la contribuabili. Cu o mana se da, cu alta se ia.

Asa ca, si daca noul Cabinet ar fi vrut sa aleaga calea unui prim an guvernamental mieros si la punga gros pentru toata lumea, tramvaiul FMI e pe cale sa ne calce, daca ne apropiem de sinele sale. Si-atunci, cel mai plauzibil desfasurator arata cam asa: valul scumpirilor va lovi Romania inca din aprilie, si nu din vara, cand caldura de afara, legumele si fructele din plin ne fac sa mai uitam de scumpiri.

Astfel, benzina si motorina, precum si bauturile alcoolice si produsele din tutun s-ar putea scumpi, inca de la 1 aprilie, fata de 1 iulie, cum era initial programat. Si asta pentru ca s-au facut mai multe variante, pentru a vedea in ce masura vom reusi sa acoperim cheltuielile prevazute in buget, precum si incasarile mai mici, ca urmare a introducerii cotei unice de impozitare.

In negocierile cu FMI, autoritatile romane incearca sa gaseasca solutii, astfel incat sa nu fie nevoie de o majorare suplimentara a accizelor. Exista si scenariul ca o parte din majorarea de accize, prevazuta pentru 2006, sa fie realizata in acest an. S-a luat in calcul chiar triplarea accizelor pentru unele produse, de exemplu tutunul.

Cat despre pensii… acestea sunt in stand-by. Guvernul vrea sa le majoreze pe toate. Dar FMI-ul sugereaza - imperativ - ca marirea sa se aprobe doar pentru jumatate dintre ele, restul urmand a fi crescute de anul viitor.

Nici profesorii nu stau mai bine. In plina negociere cu FMI-ul - in cabinete sau pe partie - , ei cer dublarea salariilor. Ceea ce ar fi absolut corect pentru munca lor, dar devastator pentru bugetul lovit din toate directiile.

Si uite-asa, FMI-ul joaca rol si de "bau-bau", dar si de dorinta, ca in piesa lui Tennesee Williams - "Un tramvai numit dorinta". Ecranizare sa, de catre Elia Kazan, in 1951, a dezvaluit lumii un Marlon Brando magnific si o Vivien Leigh adorabila. In zilele noastre, premierul Tariceanu pare sa-si asume rolul lui Brando, iar finantistul-sef, Ionut Popescu, pe cel a lui Vivien. Amandoi par, si cred ca sunt, hotarati sa transforme guvernarea lor intr-un succes de casa, iar reprezentatiile lor sa starneasca numai valuri de entuziasm si aplauze.

Nu-i zaresc insa in acest decor pe ceilalti politicieni ai Aliantei D.A. PNL-PD, care dau semne ca, la prima slabiciune a Guvernului, la prima greva ori blocare de drum, vor da jos militaria politica din pod si vor trece la executii silite.

Altfel nu-mi explic cum de exista o mai mare ingrijorare privind conducerile PD si PNL decat fata de actiunile guvernamentale - de reusita carora depinde obrazul Aliantei in fata romanilor.

Sunt multi cei care transpira in lupte interne de partid. Putini cei care chiar guverneaza. In cazul unui esec, vor plati doar ultimii. Primii vor sti, ca de obicei, sa-si scoata de la naftalina o reputatie nepatata si un nou imn al izbandei: izbanda celui care tipa de frica mediocritatii sale. Vreti nume? Poate data viitoare.