Un fost comandant de navă în tramvai

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În tramvai, un necunoscut m-a întrebat dacă ciupilica de lână, pe care o purtam pe cap, era la fel ca aceea a lui Băsescu. Datorită sarcasmului, întrebarea aducea mai degrabă a constatare. Curând am aflat că necunoscutul
fusese comandant de navă şi că aplombul său ironic se motiva.


Nu era doar un apropo venind de la un fost comandant de navă vizavi de un alt fost comandant de navă, ci de la un fost comandant de navă, care călătorea cu tramvaiul, pe când celălalt comandat de navă, "un mic copil" – cum a ţinut să precizeze fostul comandant de navă din tramvai –, devenise preşedinte "ca la balamuc". Asta vrând să însemne în dispreţul promovării ierarhice şi pe bază de merite.


O seamă de profesiuni le asigură celor care le practică sentimentul c-au fost aleşi de soartă şi că acolo unde decide destinul semenii trebuie să ţină capul în pământ cu supunere, să lase lucrurile în matca lor, să nu-şi bage nasul şi să nu aibă păreri. Fostul comandant de navă din tramvai nu avea nici o îndoială că stăpânea adevărul adevărat în privinţa ascensiunii lui Băsescu, dar şi asupra unor excelenţe profesionale. Mai sus decât un comandant de navă nu putea fi decât Dumnezeu. Iar dacă-mi vorbea, mie, anonimului din tramvai, era pentru că precis nu înţelegeam nimic din ce-mi spunea. Vorbea de fapt cu el însuşi. Nu ca să se lămurească de ce el era doar un fost comandat de navă, iar Băsescu nu. În felul în care se exprima, formula "fost comandant de navă" nu semnifica un alean, ci o mare reuşită. Un comandat de navă nu avea motive să devină bancher, artist, deputat sau papă. Era o chestiune de demnitate, într-o profesie decisă de aştri. Nu putea deveni decât un fost comandant de navă. Cariera lui Băsescu era o decădere din drepturi. Un actual preşedinte de ţară, pe lângă un fost comandant de navă, e un ratat. Cu câteva zile în urmă, primisem o scrisoare inflamată de la un fost aviator al Tarom-ului, care doar că nu mă blestema pentru că, într-un articol, numărasem profesia de aviator dimpreună cu altele, de rând. Nu era o înşiruire în batjocură, dar el o socotea jignire. Se simţea profund jignit în numele tuturor aviatorilor, pentru că eu nu mă referisem la aviatori cu evlavia cuvenită unor eroi în viaţă. Pe moment, am considerat epistola drept ceea ce părea să fie: revolta în gol a unui frustrat. Tot ce scrisesem în trei pagini putea fi concentrat în câteva fraze şi în nici un caz cu tonul acela inchizitorial. După ce l-am ascultat, preţ de câteva staţii, de la Bucur Obor la Dorobanţi, pe fostul comandant de navă obsedat de Băsescu, mi-am mai schimbat părerea. Nu-s puţini cei care au cultivat toată viaţa cu un maximum de responsabilitate rostul social al profesiei lor, ca să descopere la bătrâneţe că toate unităţile de măsură ale valorilor s-au dat peste cap. Doctorul se face taximetrist, analfabetul – universitar, escrocul – preşedinte de fundaţie umanitară, curva – vedetă de televiziune, cioflingarul – parlamentar şi nimeni nu mai respectă pe nimeni.