Un gust amar: comerţ cu trofeele morţii

Trofeul: astăzi, de cele mai multe ori, un simbol al egoului victorios în confruntări născocite, marcate de convenţii şi reguli deşarte, în care generozitatea lipseşte; rar, un simbol al adevăratei performanţe – cea marcată de generozitate.

De la semnificaţia primară a termenului, însemnând fie un monument închinat unei victorii armate, fie chiar armele învinşilor intrate în posesia învingătorilor, în limbajul curent trofeul şi-a diversificat sensurile, cuprinzând de la diplomele olimpiadelor şcolare, la cupe şi medalii sportive, de la centuri de box, la coarne, cranii şi blănuri de sălbăti­ciuni ucise. De fiecare dată însă, supoziţia că individul aflat în posesia trofeului este şi un un performer spiritual al domeniului este inconturnabilă, iar expunerea acestuia în casa proprie sau în „cadru organizat” hrăneşte vanitatea celui care l-a dobândit. În spectator, după caz, vederea trofeului şi a proprietarului stârneşte admiraţie, invidie sau, pur şi simplu, o înduioşătoare înţelegere, uneori vecină cu compasiunea.

Nu e un secret faptul că diploma şi medalia unui elev olimpic la engleză, matematică sau informatică nu stau la îndemâna oricui, după cum nici centura unui campion mondial de karate nu poate constitui aspiraţia vreunui nevolnic. Cum, cum nu, trofeele, oricât ar releva ele hipertrofia egoului şi aplecarea omului spre deşertăciune, presupun însă o anume măiestrie şi o neobosită obstinaţie aplicată pe acea profesie sau hobby, încât identificarea individului cu acestea şi cu trofeul dau vieţii sale un ţel. Talentul, exerciţiul, voinţa performanţei generează ritmuri, deprinderi individuale şi, uneori, prea rar din păcate, cristalizează caractere. Caz în care modestia impune individului „trezit” o proprie reaşezare axiologică în raport cu viaţa, performanţa şi trofeul nemaiînsemnând mare lucru, câtă vreme întregul existenţei sale nu este generos. Cât de sugestivă în acest sens este remarca indianului Sakin Tendulkar, unul dintre campionii de cricket ai lumii, care, folosindu-şi notorietatea, s-a implicat în lupta pentru protejarea mediului la nivelul ONU şi în India, declarând: „Viaţa înseamnă mult mai mult decât cricket!”.

Pe cât de dăruită este această propoziţie, pe atât de departe se află mintea acestui campion faţă de creieraşele VIP-urilor mioritice, multe dintre ele aspirând sau fiind cuprinse în Top 3oo, dar care – simţindi-şi banalitatea personală în devălmăşia conturilor bancare ale unui Vântu, Lucuţ, Ţiriac sau Patriciu – sunt cronic apăsate de nevoia performanţei. Iahturile, automobilele şi vilele de lux, cumpărăturile diverse le hrănesc egoul, dar toate pălesc brusc după achiziţie, ori după demonstraţia făcută dinaintea amicilor şi presei, fiindcă din ele lipseşte performanţa şi, mai cu seamă, simbolul acesteia: trofeul. „Câţi ca voi?” – pare să strige astăzi piţigoiul lui Topârceanu spre atâţia ţărănoi şi ţoape cu vile-hardughii, „bentleiuri” şi ceasuri de aur.

Iată însă că, tot astăzi, în sprijinul handicapaţilor conturilor bancare, în întâmpinarea banalilor notorii, ahtiaţi după trofee, vine vânătoarea. Plăvanul agramat şi spoit, cu batistuţă roşie la veston şi şal sub rever, împiedica­tul obez cu ficat steatozic şi inimă în pioneze, graţie vânătorii poate ieşi din anonimatul oamenilor de afaceri, devenind performer şi, depotrivă, dacă plăteşte bine, deţinător de trofee cinegetice. Ba, mai mult, de ceva vreme, deşi legea interzice, amărâtul bogat îşi poate achiziţiona trofee de vânătoare de pe internet.

Recent, printre vânzătorii de trofee descoperiţi printr-un simplu click, m-am întâlnit cu o cunoştinţă: pasionată până peste poate de vânătoare, făcând mereu caz de vechea sa tradiţie familială într-ale vânătorii şi de etica cinegetică, ahtiată de a-şi vedea chipul în reviste modene. Aşa cum, de altfel, cu guriţa proprie işi informează admiratorii, într-un interviu din revista Cancan: „Din câte ştiu, sunt singura femeie din România care a reuşit să vâneze o capră neagră (...) Singurele animale pe care nu le-am împuşcat în ţară sunt ursul şi râsul (...) Merită să mergi zile întregi prin pădure, să rabzi lipsa unor condiţii de igienă elementare, să fii frânt de oboseală pentru a pune la pământ un cerb”.

Dacă până acum am cruţat-o şi nu am tras-o de pletele blonde – căci este o blondă! –, a fost întrucât mi-am spus că, poate-poate, se va cuminţi. N-a fost să fie... Iar faptul că vânătoriţa de elită vinde cu dezinvoltură trofee – blănuri de urs, de mistreţ, de cerb lopătar, de lup şi de bursuc – toate doar cu 2.850 de euro, mă face să mă întreb care va fi preţul de vânzare al viitoarelor trofee exotice. Fiindcă, aceeaşi revistă îşi informează publicul cum că „Larisa se pregăteşte să meargă în Laponia la o vânătoare de elani şi visează să împuşte un bivol şi o felină în Africa”. Felină să fie, orice... şi în Africa! Atât. Vor fi ştiind englezii aceia de ce împart femeile în „doamne” şi „Doamne, fereşte!”