Un nou drept fundamental al omului?

Interesează pe apologeţii "apărării în justiţie" faptul că, spre exemplu, toate dosarele mele trimise de DNA în Parlament se bazează pe aceleaşi probe şi că toate aceste probe au fost deja declarate nule de JUSTIŢIE?

În Constituţie, în art. 23, intitulat "libertatea individuală", se precizează că, "pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată". Pe scurt, este vorba despre prezumţia de nevinovăţie. Cu toate acestea, devine din ce în ce mai la modă un principiu aproape opus: dreptul fundamental al cetăţeanului de a-şi dovedi nevinovăţia. Generoasă ofertă. Cel puţin aparent.

Pînă mai ieri, prezumţia de nevinovăţie era regula de bază şi la noi, ca în toate ţările civilizate. Ea nu spune că cineva e nevinovat pînă în pînzele albe, aşa cum par să sugereze în ultima vreme jurişti de circumstanţă. E vorba despre ceva mai simplu: nimeni nu trebuie să-şi probeze nevinovăţia în faţa unui zvon, a unor fantome, a unor atacuri şoptite.

Din momentul în care DNA a început să arunce în ziare şi pe mesele Parlamentului zeci de cereri de începere a urmăririi penale, au apărut politicieni şi comentatori care au cerut ca cei în cauză "să aibă dreptul să-şi probeze nevinovăţia în faţa justiţiei". De fapt, asupra legislativului a început să se exercite o adevărată presiune, menită să-l intimideze atunci cînd era nevoie de o decizie mai rece şi mai chibzuită. Această presiune nu se bazează pe prezumţia de nevinovăţie, ci pe contrariul ei: dacă nu votaţi începerea urmăririi, sînteţi la fel de "vinovaţi" ca şi ei, pentru că verdictul procurorilor politici fusese dat.

Aş fi naiv dacă nu aş recunoaşte că un om politic nu-şi poate gestiona anumite privilegii. Pe de altă parte, el are şi vulnerabilităţi recunoscute de toate sistemele. Asupra lui se pot exercita presiuni ca să voteze într-un fel anume, ca să tacă despre un subiect anume sau ca să pară atît de vinovat pe cît l-au descris adversarii lui. Aceste presiuni pot lua inclusiv forma unor dosare judiciare. Rostul Parlamentului în aprobarea unor asemenea urmăriri penale e acela de filtru în faţa unor astfel de presiuni. Dacă filtrul în sine e imoral sau există doar ca o formulă "originală" în România, îl scoatem din Constituţie. (Un pensionar din Prahova îmi spunea amuzat, zilele trecute, că la Bruxelles s-a descoperit, definitiv, "Constituţia României e neconstituţională!".) Numai că atunci politicianul supus unor presiuni rămîne la mîna celor care îi pot fabrica dosare pe bandă rulantă. Nu mai are timp de politică. Se dezvinovăţeşte. Adică ce se urmărea de fapt.

Interesează pe apologeţii "apărării în justiţie" faptul că, spre exemplu, toate dosarele mele trimise de DNA în Parlament se bazează pe aceleaşi probe şi că toate aceste probe au fost deja declarate nule de JUSTIŢIE? Ce să mai apăr eu în JUSTIŢIE în această situaţie? Cum să dea lumină verde legislativul unui asemenea teanc de hîrtii nule, echivalente arhivei ziarului Scînteia?

Dreptul de a te apăra în faţa JUSTIŢIEI nu trebuie primit de la nimeni. Îl are orice cetăţean prin înseşi premisele fundamentale ale sistemului de drept pe care îl aplicăm. Dar se vorbeşte şi despre dreptul de a-ţi proba nevinovăţia cu atîta pioşenie şmecheră, încît cred că a venit momentul în care să-l trecem şi pe el în Constituţie, în mod distinct, într-un capitol special, alături de dreptul de a merge pe stradă sau de dreptul de a deschide geamul (termopan) la anumite ore.