Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Faţă de jaful privatizării, jaful retrocedării e mult mai grav, criminal, am spune ● Ion Cristoiu
Editoriale zilei
● Tudor Octavian: Divorţul la vedete ● Victor Ciutacu: Titanul din
Murfatlar ● Răzvan Bărbulescu: Să ne mai slăbească Financial Times! ●
Adrian Vasilescu: În 2008 nu am intrat râzând ● Florin Chilian: Am fost
la SRI cu... Cultura Română. La SRI era închis
În anul de graţie 1999, fostul premier Radu Vasile declara, nu fără ironie, că în România n-a mai rămas nimic de furat. Prin aceasta, Radu Vasile, lucid observator al societăţii noastre, desemna finele unuia dintre cele mai mari jafuri din istoria României: privatizarea. Prin privatizare, întreprinderi, combinate, conducte, canale, reţele de transport, într-un cuvânt o bogăţie strânsă de statul comunist prin munca şi sacrificiile a generaţii de români, trecuseră în mâna guşterilor tranziţiei. Imensa majoritate a noilor proprietari – nomenclaturişti, securişti, găinari, foşti secretari de partid şi foşti şefi de sindicat – au luat fabricile şi combinatele nu pentru a le pune la lucru modernizându-le, administrându-le sub semnul managementului capitalist, ci pentru a le prăpădi în doi timpi şi trei mişcări. Cu banii obţinuţi astfel, şi-au luat yahturi, elicoptere, maşini de lux, bijuterii şi au ridicat palate în România şi vile în staţiunile de lux din Occident. Abordând acest fenomen la ruşi, cercetătoarea canadiană Chrystia Freeland i-a zis în volumul "Sale of the Century" (Crown Publishers, New York, 2000) Chilipirul secolului. Chilipirul secolului a fost la noi trecerea proprietăţii de stat în mâinile câtorva bandiţi sub steagul a ceea ce s-a numit procesul de privatizare. Terminându-se tot ceea ce era de privatizat – de furat adică – se părea că în România nu mai avea cum să mai vină un nou jaf de proporţii.
Nu s-a întâmplat însă aşa. Când profeţea că nu mai e nimic de furat, Radu Vasile nu ştia că peste patru ani doar, în istorica zi de 5 septembrie 2003, primarul general al Capitalei, pe numele său Traian Băsescu, va semna Dispoziţia cu numărul 1325, prin care numitului Eugen Lincaru i se retroceda o suprafaţă de 4.606 de metri pătraţi în Parcul Bordei în schimbul aceleiaşi suprafeţe din Satul Francez. În aceeaşi zi, prin Dispoziţia 1324, i se atribuia lui Dumitru Tudor, tot în Parcul Bordei, un teren de 28.518 metri pătraţi. Cei doi susţineau – cu acte – că sunt proprietarii unor terenuri de care statul comunist îi lipsise. Potrivit Legii nr. 10 din 2001, impuse de PDSR, toţi cei care revendicau terenuri, imobile, castele, fabrici sub motiv că le-au fost luate lor sau (de cele mai multe ori) părinţilor sau bunicilor, le primeau automat. Numai că în biroul lui Traian Băsescu nu se aflau numai cei doi foşti proprietari. Se afla, şi acesta e lucrul cel mai important, şi un domn: Costică Constanda. Cei doi foşti pretindeau că moşteniseră suprafeţe de teren în Satul Francez din Bucureşti. Costică Costanda nu moştenise nimic.
Ce căuta el acolo, în biroul Primarului General, unde ar fi trebuit să se afle doar cei doi moştenitori? Îi reprezenta pe Eugen Lincanu şi pe Dumitru Tudor în faţa primarului Traian Băsescu. Nu ştim dacă Eugen Lincaru şi Dumitru Tudor erau îndreptăţiţi să revendice suprafeţele respective de teren. După încheierea acestei afaceri, una dintre cele mai scandaloase din istoria postdecembristă, nimeni nu s-a mai ocupat de cei doi proprietari. Nu s-a verificat până acum dacă ei aveau sau nu dreptul la terenurile respective. Să admitem însă că aveau dreptul. N-ar fi fost normal ca primarul general Traian Băsescu să-l întrebe pe Costică Constanda ce căuta acolo câtă vreme n-avea nici o legătură cu moştenirea din Satul Francez?
Răspunsul trimite la ceea ce azi se numeşte deja Mafia retrocedărilor. Costică Constanda cumpărase deja drepturile litigioase ale celor doi. Altfel spus, aflând că respectivii au ceva de revendicat, el i-a căutat şi le-a propus o afacere. Pentru că-l cunoaşte pe Traian Băsescu, el îi va ajuta să le fie retrocedate terenurile de către Primăria Capitalei. După ce le vor obţine, ei trebuie să i le revândă lui sub preţ. Astfel, ei se vor pricopsi cu ceva bani. Iar el va pune mâna pe o afacere uriaşă: terenuri în Parcul Bordei, unde se pot construi cartiere de lux.
Momentul 5 septembrie 2003 reprezintă momentul tipic şi culminant al noului jaf naţional care va urma celui al privatizării. Prin acest jaf o nouă bogăţie a trecut şi trece din mâinile statului în mâinile unor bandiţi ai tranziţiei. Faţă de jaful privatizării, jaful retrocedării e mult mai grav, criminal, am spune. El trece în mâinile unui nou val de mafioţi, bunuri sociale: şcoli, grădiniţe, parcuri, terenuri de sport, străzi, faleze.
Nu s-a întâmplat însă aşa. Când profeţea că nu mai e nimic de furat, Radu Vasile nu ştia că peste patru ani doar, în istorica zi de 5 septembrie 2003, primarul general al Capitalei, pe numele său Traian Băsescu, va semna Dispoziţia cu numărul 1325, prin care numitului Eugen Lincaru i se retroceda o suprafaţă de 4.606 de metri pătraţi în Parcul Bordei în schimbul aceleiaşi suprafeţe din Satul Francez. În aceeaşi zi, prin Dispoziţia 1324, i se atribuia lui Dumitru Tudor, tot în Parcul Bordei, un teren de 28.518 metri pătraţi. Cei doi susţineau – cu acte – că sunt proprietarii unor terenuri de care statul comunist îi lipsise. Potrivit Legii nr. 10 din 2001, impuse de PDSR, toţi cei care revendicau terenuri, imobile, castele, fabrici sub motiv că le-au fost luate lor sau (de cele mai multe ori) părinţilor sau bunicilor, le primeau automat. Numai că în biroul lui Traian Băsescu nu se aflau numai cei doi foşti proprietari. Se afla, şi acesta e lucrul cel mai important, şi un domn: Costică Constanda. Cei doi foşti pretindeau că moşteniseră suprafeţe de teren în Satul Francez din Bucureşti. Costică Costanda nu moştenise nimic.
Ce căuta el acolo, în biroul Primarului General, unde ar fi trebuit să se afle doar cei doi moştenitori? Îi reprezenta pe Eugen Lincanu şi pe Dumitru Tudor în faţa primarului Traian Băsescu. Nu ştim dacă Eugen Lincaru şi Dumitru Tudor erau îndreptăţiţi să revendice suprafeţele respective de teren. După încheierea acestei afaceri, una dintre cele mai scandaloase din istoria postdecembristă, nimeni nu s-a mai ocupat de cei doi proprietari. Nu s-a verificat până acum dacă ei aveau sau nu dreptul la terenurile respective. Să admitem însă că aveau dreptul. N-ar fi fost normal ca primarul general Traian Băsescu să-l întrebe pe Costică Constanda ce căuta acolo câtă vreme n-avea nici o legătură cu moştenirea din Satul Francez?
Răspunsul trimite la ceea ce azi se numeşte deja Mafia retrocedărilor. Costică Constanda cumpărase deja drepturile litigioase ale celor doi. Altfel spus, aflând că respectivii au ceva de revendicat, el i-a căutat şi le-a propus o afacere. Pentru că-l cunoaşte pe Traian Băsescu, el îi va ajuta să le fie retrocedate terenurile de către Primăria Capitalei. După ce le vor obţine, ei trebuie să i le revândă lui sub preţ. Astfel, ei se vor pricopsi cu ceva bani. Iar el va pune mâna pe o afacere uriaşă: terenuri în Parcul Bordei, unde se pot construi cartiere de lux.
Momentul 5 septembrie 2003 reprezintă momentul tipic şi culminant al noului jaf naţional care va urma celui al privatizării. Prin acest jaf o nouă bogăţie a trecut şi trece din mâinile statului în mâinile unor bandiţi ai tranziţiei. Faţă de jaful privatizării, jaful retrocedării e mult mai grav, criminal, am spune. El trece în mâinile unui nou val de mafioţi, bunuri sociale: şcoli, grădiniţe, parcuri, terenuri de sport, străzi, faleze.
