Un parizer intreg

Istoricii si muzicologii au socotit ca, in scurta lor viata, Rafael si Mozart n-aveau practic cum sa realizeze o opera atat de vasta si de perfecta.

Ei sunt de parere ca nici doua vieti lungi nu le-ar fi fost de ajuns. E un miracol, cu care omenirea nu-si bate capul, deoarece concluzia e una singura. Nu cat de mari sunt Rafael si Mozart, ci cat de mici suntem noi. Orice persoana, care face un lucru ce nu poate fi explicat in mod rational, indiferent despre ce-i vorba, de baut sau de mancat, trebuie privita ca un geniu virtual in stiinta si in arta. Gigel, de exemplu, a inghitit, de la piata pana acasa, aproape pe nemestecate, un parizer intreg, de doua kilograme si jumatate, desi la cei 14 ani ai sai si la cat era de sfrijit, in stomacul sau n-ar fi trebuit sa incapa decat cel mult un kilogram. Dar si acesta in mod exceptional. Sau experimental, cu doctorii alaturi. Exista, asadar, si indivizi nascuti cu darul de a recupera ceva indelung dorit intr-un mod neverosimil. Un amic mi s-a laudat ca el s-a culcat intr-o saptamana cu 34 de femei. Acum, de cand cu parizerul lui Gigel, il cred. Amicul n-a cunoscut intim pana la 50 de ani nici o femeie, iar cand s-a ivit ocazia, geniul din el a rabufnit si s-a pus pe treaba.

De altfel, si parizerul e in felul sau o inventie geniala. Toata lumea mananca parizer, cu convingerea ca se hraneste cu carne, ca e salam, cand de fapt e un mat plin cu orice altceva, in afara de carne. Gigel s-a nascut cu o nevoie imensa de parizer in el, pe care cei 14 ani de foame cumpatata n-au facut altceva decat sa pregateasca minunea. In familia lui Gigel, regula era ca sanvisul sa contina multa, foarte multa paine si numai o feliuta de un milimetru si jumatate grosime de parizer. Asa a reusit mamica lui Gigel sa creasca opt copii, cu numai 100 de grame de parizer pentru toti la micul dejun. Pentru familia muncitorului necalificat Bostanaru, traiul bun insemna trecerea hotarata de la conceptul de parizer la parizerul propriu-zis. De aceea, in ziua in care tatal Bostanaru a pus pe masa, ca unul care tocmai a dat marea lovitura, o bancnota de 500.000 si a zis vesel, desi nu era inca beat: "Ia sa alerge un baiat pana la alimentara din colt si sa ne-aduca un parizer intreg!", Gigel a insfacat banii si a zburat.

In timp ce halea salamul, cu sentimentul ca un glas de sus, din tarii, il indemna: "Nu te lasa, copile, papa tot!", Gigel se gandea ce sa le zica parintilor si fratilor. Ca i-l smulsese din mana un tigan sau, si mai bine, un maidanez turbat? Fiindca era totusi un suflet inca nepervertit, a intrat in casa plangand in hohote. "Mama, tata, am mancat tot parizerul!", a zis Gigel. Ar fi trebuit sa arate ca un insarcinat in luna a saptea, dar tot lihnit, cu stomacul lipit de sira spinarii era. "Ma, nu ne minti - l-a repezit Bostanaru ca si cum se astepta la un necaz - , ti l-o fi smuls din mana un tigan sau te-a fugarit un maidanez si ai dat cu parizerul in el!" In Gigel se petrecuse insa un fenomen uimitor de dilatare brusca a timpului, concomitent cu unul si mai uimitor de comprimare brusca a parizerului. Ceva asemanator gaurilor negre din univers, cand un intreg sistem planetar se inghesuie intr-un cocolos cat sa-l tii intr-o mana. Stomacul lui Gigel a procesat instantaneu parizerul neconceptualizat, dezvoltand o capacitate de absorbtie a substituientilor de carne care i-ar fi lasat cu gura cascata pe nutritionisti. Mai ales ca printre lacrimi, cu o jale acumulata de-a lungul intregii sale copilarii, Gigel spunea: "Vreau parizer, ah ce-as mai pofti la vreo zece kile de parizer".