Un popor pesimist

Nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu, nu despre poporul român voi vorbi în acest articol, ci despre francezi. Pentru că oricât de ciudat ar părea, francezii apar în urma unor sondaje ca fiind campioni ai pesimismului. Incredibil, dar adevărat, ţara în care visează să trăiască milioane de oameni, ţara cea mai vizi­tată din lume, această Franţă asupra căreia fantasmăm întrucât pentru noi este sinonimă cu arta de a trăi şi cu rafinamentul cultural, ei bine, această ţară pare să treacă acum printr-o fază de pesimism acut.

Dintre europeni, francezii sunt în mod clar cei mai pesimişti în ce priveşte perspectivele economice ale anului 2011. Dar şi pe plan internaţional, după cum rezultă dintr-un sondaj realizat în 70 de ţări, francezii văd viitorul în negru şi au moralul mai scăzut decât cel al irakienilor sau al afganilor. Încă un para­dox, iată, legat de această Franţă pe care credem că o cunoaştem, dar care ne surprinde mereu. Revista „Le Point” şi-a propus, în luna ianuarie, într-un număr special (care era şi nu­mă­rul 2000) să-i psihanali­zeze pe francezi pentru a înţelege cauzele acestei îngrijorătoare stări de deprimare colectivă. Nu este uşor de psihanalizat un popor (chiar şi la un singur individ procedura e complicată), dar realizatorii acestei operaţiuni au ajuns totuşi la câteva concluzii interesante cerând opinia mai multor scriitori, sociologi, economişti, universitari, oameni politici, editorialişti precum şi a unui fost preşedinte. Ceea ce spun aceşti oameni despre ei, despre francezi, şi despre Franţa nu poate decât să-i onoreze dată fiind acurateţea privirii critice şi autocritice.

Da, există un mister francez, afirmă ei în esenţă. Avem atuuri extraordinare, dar suntem confruntaţi cu o criză de încredere în noi înşine care frizează ridicolul. Suntem regii paradoxurilor (spune, de exemplu, economistul şi universitarul Christian Saint-Etienne) pentru că avem totul pentru a reuşi, dar performanţele noastre sunt mediocre. Am construit mitul unei republici unitare şi egalitare, dar descoperim acum că suntem o ţară eterogenă, ne-am crezut buricul pământului şi descoperim acum că literatura noastră nu mai este citită în străinătate. Trăim în trecut şi avem nevoie de un şoc, de o revoluţie pentru a ne trezi, mai afirmă, pe post de concluzie, eco­nomistul citat.

Din analizele altor experţi, eseişti şi observatori ai societăţii franceze rezultă că aceasta din urmă se află într-un moment de îndoială existenţială, de frică metafizică: frică din cauza mondializării, panică întrucât centrul de greutate al lumii se deplasează spre Asia. Francezii mai au însă şi o problemă de identitate ca şi cum n-ar mai şti cine sunt ei astăzi pe pământ şi nu mai au nici încredere în istoria lor pe care nu încetează să şi-o rescrie şi să şi-o reanali­zeze. Istoricul şi filozoful Marcel Gauchet merge şi mai departe cu ana­liza critică şi spune: noi francezii am trecut de la un sentiment de nemul­ţumire la o adevărată ură de noi înşine. „Franţa trăieşte cea mai profundă criză morală din istoria ei” scrie, negru pe alb, Marcel Gauchet, frază de natură să-i destabilizeze pe toţi cei care iubesc această ţară.

La capitolul paradoxurilor, unele sunt analizate cu brio de eseistul Francois de Closets care spune: lumea ne invidiază pentru istoria noastră, pentru peisajele noastre, pentru patrimoniul nostru, pentru arta noastră de a trăi, pentru serviciile noastre publice, pentru instituţiile noastre de învăţământ; întreprinderi din lumea întreagă se instalează la noi pentru că în Franţa se trăieşte bine şi există o mână le lucru competentă... Totuşi, în ciuda tuturor acestor extraordinare atuuri noi suntem poporul cel mai cârtitor şi mai ne-mul­ţumit din lume! Iată şi diagnosticul său legat de pesimismul cronic al fran­ce­zilor: am pierdut sensul realităţii, spune el, de 60 de ani trăim într-un regim de pace, fapt unic în istoria noastră, dar ne-am ruinat din punct de vedere economic, suntem marcaţi de nostalgia revoltei din 1968 şi confundăm utopia cu realitatea. Tot el mai critică vehement clasa politică aducând următorul argument: de teama altor revolte po­pulare, toate guvernele au amânat la nesfârşit reformele esenţiale, iar acum ne aflăm în faţa unui deficit infernal, ori contabilitatea nu e nici de stânga şi nici de dreapta, contabilitatea reflectă realitatea şi are întotdeauna ultimul cuvânt.

Cineva care priveşte din exterior această extraordinară operaţiune de psihanaliză colectivă a francezilor nu poate decât să fie cuprins de admiraţie. Toate analizele sunt interesante, curajoase şi lucide, chiar dacă uneori se bat cap în cap şi duc la concluzii contradictorii. Dar în acest tip de operaţiune nu concluzia este importantă, ci faptul că analiza are loc fără vulgaritate şi indecenţă, cum se întâmplă la alte popoare... Când francezii vorbesc de rău despre ei înşişi o fac cu o anume vocaţie in­telectuală şi de pe un soclu spiritual inconfundabil care ascunde şi o lecţie dramatică de umanism adresată întregii lumi.