Un povestaş fermecător, Radu Paraschivescu

Când mi-a zis că plănuieşte să prindă „Fluturele negru” între coperţile unui roman, am întârziat pe gânduri. M-am temut că-i va rata zborul şi-i va strica aripile crestate cu spada nebuniei. L-am cântărit sceptic, îmboldit de îndoiala că Radu – suntem prieteni şi refuz ipocrizia de a fi oficial! –, altfel un suflet de-o cuminţenie blajin-duioasă, va reuşi să intre în pielea unui brigand al culorii precum Caravaggio. Cum merge?, îl întrebam ori de câte ori ne conversam la telefon, comentând vreun meci de fotbal. Fiindcă, dacă n-o ştiţi, amândoi iubim aproape neverosimil sportul ăsta de-o sobrietate copilăroasă şi-i suntem esteţi insaţiabili.

Amorezi tomnatici nevindecaţi, deşi scriitorul Paraschivescu are numai de pierdut de pe urma asumării „viţiului” plebeic, deoarece lumea nu-l ia în serios. „Cum, mă, ăla care analizează ratările şi faulturile pălitorilor de minge, ce, ăla e scriitor?” e cea mai la îndemână prejudecată. De aceea nici cri­ticii nu se înghesuie să-i laude talentul de îmblânzitor de cuvinte. Ori măcar să i-l nege, să-l îngroape în cerneala nimicitoare a polemicii necordiale. Indife­renţa coborâtă dinspre simandicoşii măsurători ai harului de povestaş al lui Radu Paraschivescu mă intrigă. Căci el este printre rarii condeieri în stare să depene poveşti, să deseneze întâmplări. Scriitura lui n-are poticneli, e curată şi curgătoare, te duce lin pe tărâmuri nevisate altcumva, îţi bucură sufletul. Şi ochiul deopotrivă, fericit să se înfrupte din limpezimea vocabulelor alese cu meşteşug de lutier. De aici şi muzicalitatea deosebită, clară şi naturală, a frazei paraschivesciene.

Ei bine, fluturele creştea pe nesimţite, şi într-o seară, ispitit de premoniţie, i-am mărturisit că această carte îl va confirma pe deplin ca romancier. Intuisem maturizarea-i artistică în ultima apariţie editorială – „Cu inima smulsă din piept”, o legendă culeasă din Portugalia, unde „pietrele încinse de Soare şi plesnite de vânt spun poveşti”; care poveşti „alunecă din vârful viselor spre apă (...) şi acoperă secrete”, secretul tragicilor îndrăgostiţi Inés şi Pedro.

În toamnă, „Fluturele negru” s-a ridicat din standul „Humanitasului”, s-a rotit stingher deasupra mulţimii strânse să-i sărbătorească împlinirea şi du­su-s-a. În pragul iernii mi s-a aşezat pe noptieră şi ne-am privit îndelung, aşteptând să-i ating trupul din litere plăpânde. „Aşa trebuie să-nceapă dimineaţa, cu pâine caldă şi soare”, se avântă cu prima pagină Radu, dar parcă-i lipseşte nervul. Noroc că se scutură repede de lâncezeală şi povestirea capătă contur, o citeşti pe nerăsuflate. Eroul, Merisi cel „slobod la gură, insolent, jegos, beţiv, fanfaron şi isteric”, e fascinant şi zău că, dacă ar trăi azi, ar ţine capul de afiş al tabloidelor de pretutindeni. Fuge de la o curte la alta, înjură birjăreşte, provoacă scandaluri şi prozelitism, rabdă de sărăcie, trece dintr-un pat în altul, nedeosebind bărbatul de femeie, contestă violent manierismul înaintaşilor iluştri, comite sacrilegii de neiertat, pentru ca în final să ucidă din pasiune tulbure.

„Pictorii sunt îndeobşte văzuţi drept nişte lumânări de carne peste care Dumnezeu a picurat darul expresiei”, remarcă inspirat autorul, nu departe de adevăr. Dar Caravaggio e chiar expresia însăşi, expresia geniului în stare pură, năvalnic şi trufaş. Păi, până la el „Roma n-a mai avut pe nimeni care să transforme lumina şi întunericul în personaje ale tablourilor”. Iar Michelangelo Merisi a fixat pe pânză tocmai „boala”, „a suit tractirul pe pereţii bisericii”, „a îmbolnăvit tot ce rămăsese sănătos în oraş”, oripilând Sfântul Scaun şi contemporaneitatea declarativ pudibonde. „Un descreierat”, „un golan apostat”, într-o cetate care nu-l iubea şi-n care „vinul, interesul şi tortura dezlegau toate limbile”.

„Canalia cu ta­lent” şi Roma, o „mireasă jinduită la grămadă”, se suportă cu greu, pentru ca la sfârşit dregătorii urbei corupte să-l condamne la eşafod, şi ruptura este definitivă. Capitala falnicului imperiu e al doilea personaj al cărţii, o Romă a „copiilor dezbrăcaţi pe malurile Tibrului şi-a curvelor adunate de Paul al V-lea în biserici. Roma urzitorilor malefici şi-a poeţilor famelici. Roma hoţilor, şarlatanilor şi actoraşilor cu buze femeieşti. Roma cârciumilor, palatelor şi grădinilor. Roma pieţelor strălucind în crucea zilei. Roma crimelor pasionale şi a bocitoarelor despletite”, „un labirint de minciuni, uneltiri şi prefăcătorii, o hartă a pierzaniei, un lupanar”, un loc al nelegiuirii perpetue.

Deşi „Roma de-a-ndoaselea se citeşte «amor», însă dacă-i mai amesteci literele, te alegi cu «mora», duhul răului plămădit de somn”, adică „fluture”, în limba de demult a rutenilor. Pictorul „splendorii urâtului” devine reflexiv, se ascunde oriunde i se oferă adăpost şi vopseluri şi se revoltă împotriva vremurilor „castraţilor”, a „călăuzelor fanate pe drumul pier­za­niei”. Mintea i se şubrezeşte, vederea-i tremură şi de aici căinţa târzie: „când te laşi purtat de ambiţie, ju­decata se dă deoparte”. Moartea-l surprinde în plină tinereţe, pribeag şi însingurat, „Un nebun care visa fluturi negri şi scria poezii pe apă pentru iubitele lui”.

Dar „înainte de a-şi strânge aripile şi de-a se odihni în cupa unei flori – îşi încheie istorioara, seducător şi grav, povestarul fermecător şi doldora de humor altminteri –, fluturele seamănă cu miniatura unei cruci­ficări”. Ca şi scriitorii, care se crucifică prin fiecare creaţie, plămadă de „Vorbe. Pleavă vânturată. Sânge şi pământ”. Truda responsabilului cu hazul la celebra editură e un roman de referinţă al deceniilor literare dindărăt, un fluture strălucitor şi ferice de cel pornit să-i guste aromele nealterate de mirodeniile frivol-comerciale.

Pentru sclifosiţii împărţitori de merite scriitoriceşti, Radu Paraschivescu este şi romancier, treziţi-vă, totuşi!, nu doar publicist sportiv. Unul cu care genul epic contemporan se însoţeşte în armonia răsfăţului estetic. Temerile mele s-au vădit degeaba, Caravaggio  e viu în carte, mistuit de patimi, răvăşit de arzătoare tensiuni lăuntrice, într-o Romă parcă filmată, într-atât e de migălos şi de precis descrisă. Ce mai, „Fluturele negru” e un zbor înalt în cariera mi­nunatului meu prieten, o desfătare pentru cititorul de poveşti.