Un strop de votca, in memoria lui Niculae Stoian

Nu-i nimic neobisnuit in faptul ca o generatie aduna intr-o redactie un mare numar de tineri dotati si foarte determinati in profesie. Cum nu-i o predestinare nici faptul ca generatia care a precedat-o a sfarsit cu ficatul macinat de ciroza. Unii se distrug band votca, altii se salveaza band numai vin. Cu trecerea vremii insa, inmultirea peste masura a talentelor, intr-o redactie si intr-o anume perioada, daca nu e destin, precis nu-i intamplare.

Intre anii 1966 si 1974, cand poetul Niculae Stoian era redactor-sef la revista Viata Studenteasca, am fost chemati sa scriem aici mai multi studenti si absolventi ai unor facultati din toata tara, din care unii si azi tinem prim-planul mass-media si al vietii literare. Miracolul, in toata povestea, nu era ca Niculae Stoian - fie-i tarana usoara! - avea fler. Destui sefi de ziare si reviste isi dau seama pe loc daca un june stie sa scrie sau doar se preface ca-i place scrisul. Uimitor si, la urma-urmei, greu de explicat era motivul care-l mana pe poetul comunist Stoian sa nu aiba liniste pana nu-i angaja in redactia lui pe niste tineri, care nu numai ca nu gustau poezia "angajata", a sa si a prietenilor sai, dar nici inima de bolsevici nu aveau. S-ar fi zis ca pe Stoian il starnea aceasta contradictie, care pe atunci se numea neantagonica, dar care, la esenta si la baza, e pe vecie antagonica. Tinerii se numeau Adrian Dohotaru, Nicolae Dan Fruntelata, Mihai Tatulici, Sorin Rosca Stanescu, Aura Matei Savulescu, Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Gheorghe Istrate, Teodor Bulza, Ion Predosanu, Marius Tupan, Mircea Florin Sandru, Octavian Stireanu, Grigore Zanc…

Pe mine Niculae Stoian m-a chemat sa lucrez in echipa citata mai sus, desi eram student la zi la Filologie si n-aveam cum sa fiu angajat, decat cu o dispensa de frecventa de la Minister, pentru ca nu se cunosteau precedente. Niculae Stoian, care stia bine ca nu ma dadeam in vant dupa versurile lui si, in plus, aveam un "dosar" care nu mi-ar fi permis niciodata sa sper mai mult de o leafa la sectia Cultura, a facut pe dracu-n paispe si mi-a asigurat o studentie confortabila in toate privintele: eram scutit de cursuri si seminarii, cu toate ca ma numeam "student la zi", iar la redactie veneam, eram platit si munceam zilnic ca toata lumea.

Ideolog fervent si patetic, ca orice poet al epocii, Niculae Stoian a pastorit cel mai mare cuib de liber-cugetatori din presa romaneasca de atunci si la angajarea tuturor celor pomeniti mai inainte a procedat ca un patron capitalist, intr-un timp cand mai bine si-ar fi facut autocritica intr-o sedinta de partid, decat sa pronunte cuvantul capitalist, neinsotit de precizarea "muribund".

El spunea: Mai, baiatul asta scrie mai bine ca mine! E musai sa-l angajez!

L-am auzit vorbind asa de mai multe ori si cred ca n-a facut-o niciodata altfel. Drept care, acum, cand se implinesc cincisprezece ani de cand Niculae Stoian s-a oprit brusc la poarta capitalismului romanesc, ca sa plece, cu ficatul lui de poet obosit de Moscovscaia si Stolicinaia, intr-o lume mai cinstita si mai linistita, ii rog pe colegii din presa, dar si pe toti cei publicati de dansul, sa verse o picatura de tarie in amintirea omului de treaba, a omului bun. Numai un comunist supus, sincer si lipsit de lacomie ca el putea sa adune in juru-i atatia isteti cu vocatie de nesupusi.