Un suflet în două trupuri

"Fiecare repetă, după Aristotel, că nu există prieteni şi fiecare, în particular, susţine că el e un bun prieten. Aceste două afirmaţii atât de contradictorii se bazează probabil pe faptul că pe tărâmul prieteniei există mulţi ipocriţi şi mulţi oameni care nu se cunosc pe ei înşişi", spunea filosoful Claude Adrien Helvétius. Oare?

Tristeţe transformată în bucurie, lacrimi şterse de zâmbet, haos organizat, confuzii lămurite. Încredere, sinceritate, afecţiune. Le simţim şi vrem să le împărtăşim cu cineva drag. Pentru că este ceva care ne încurajează să mergem mai departe, deşi avem greutăţi în cârcă, ceva care ne dă aripi să putem zbura spre idealurile noastre în viaţă. Prietenia? Aceasta presupune implicarea a cel puţin două suflete şi este atunci când ne putem exprima sincer gândurile, trăirile. Este acea navă care duce în drumul vieţii cel puţin două persoane pe vreme frumoasă, pe care le păstrează şi pe vreme rea.

Deseori am asistat la discuţii contradictorii referitoare la prietenia între un bărbat şi o femeie, din care am cules câteva argumente: Pro este prietenia dintre aceştia, adevărată, pentru că nu există invidie, spiritul competiţional şi pentru că pot găsi cu ajutorul amicului de sex opus răspunsuri dintr-un alt unghi. Contra - pentru că nu pot discuta despre absolut orice (cum ar fi "problemele" intime), pentru că se poate îndrăgosti unul dintre ei şi pentru că poate deveni gelos partenerul celuilalt.

Aşadar, putem vorbi despre o relaţie deschisă, sinceră, între o femeie şi un bărbat, fără să intervină atracţia sexuală? Dacă ar fi să ne luăm după Mircea Eliade, "prietenia între un bărbat şi o femeie tânără nu poate exista decât dacă amândoi iubesc pe altcineva sau dacă sunt foarte inteligenţi", în timp ce Aristotel afirma: "Ah, prieteni! Nu există prieteni!".

Se găseşte în realitate o scurtă poveste care confirmă cele afirmate de filosoful Greciei Antice, rezumându-mă la propria-mi experienţă. În urmă cu cinci ani - eu, implicată într-o relaţie de lungă durată, iar Ionuţ T., singur. Ca întotdeauna. Fiind relativ vecini, se întâmpla des să ne întâlnim. Credeam că e o coincidenţă, până a intrat în vorbă cu mine şi mi-a destăinuit că mă "urmărea".

Am început să vorbim, să ieşim, să facem totul împreună şi, fără să-mi dau seama, am legat o prietenie frumoasă. Pe scurt, puteam apela la el zi şi noapte, iar drumul către "casa" prietenului roşcat nu era niciodată lung. După un timp, a început să îmi umble prin lucrurile intime, să-mi interzică să aduc vorba despre bărbaţi (vecini, colegi de muncă, profesor, iubit) şi să se laude că e mândru că sunt "femeia lui!"

Lucrurile acestea m-au făcut să ridic o sprânceană a neîncredere când mi-a mărturisit că, dincolo de declaraţiile de fidelitate şi prietenie până la moarte, s-a născut şi o încărcătură sexuală din partea lui. Poate chiar de acum cinci ani, potrivit suspiciunilor celor din jurul nostru. El susţine că nu şi-a putut controla sentimentele, însă firul prieteniei, care în secret aspira să fie dragoste, s-a rupt, iar nodul va rămâne veşnic...

Din prietenie se nasc, se hrănesc şi se întreţin cele mai frumoase sentimente pe care le poate împărtăşi o inimă omenească. Unele-s atât de profunde, încât zdruncină serios legătura. Când apare dragostea. Când unul dintre ei calcă linia discretă dintre prietenia platonică şi atracţia faţă de celălalt sex. Deşi psihologii spun că prieteniile între un bărbat şi o femeie sunt foarte posibile, nu se ştie niciodată cum se poate îmbăta unul dintre cei doi cu aburii unei licori născătoare de iluzii...