Sunt ani, dacă nu cumva zeci de ani, de când auzim litania cu legea salarizării. Guvernanţii, oricare ar fi aceia, că-s politici, că-s tehnocraţi, că-s de dreapta sau de stânga, toţi promit că or să rezolve problema şi că or să facă ordine în sistem. E, şi am ajuns în anul de graţie 2016 când, surpriză, iar se discută despre legea salarizării unitare. Nu că legi n-ar mai fi, doar în ultimii ani s-au mai aprobat două. Problema e că niciuna dintre ele nu a fost aplicată vreodată. Medicii vor mai mult, profesorii vor mai mult, poliţiştii vor mai mult. Pe bună dreptate, probabil. Cert e că răspunsul statului e de obicei că nu se poate, pentru că nu sunt bani.
Ar putea fi greu de înțeles cum a ajuns România în situația celor mai mici salarii la stat. Discrepanțele față de restul țărilor europene sunt mari, medicii noștri pleacă în afară, profesorii la fel, alții preferă să facă munci necalificate, pentru că sunt mai bine plătite ca aici. Dar în realitate nu e greu. Dacă ne uităm doar spre câteva dintre dosarele celebre de corupție - Microsoft, autointitulatul Prinț Paul, și așa mai departe -, găsim acolo creșterile salariale care nu s-au dat. Acolo sunt banii medicului rezident, acolo sunt banii învățătoarei de la țară, acolo sunt banii polițistului de secție care nu reușește să asigure un trai minimal pentru familia sa.