Ungureanu, din substantiv propriu, substantiv comun!

Ori de cate ori vine vorba de Teleorman, judetul in care m-am nascut, si de Iasi, orasul in care mi-am petrecut anii studentiei, simt cum inima incepe sa-mi bata mai tare. Asa o apuca pe ea damblaua! Si asa se explica de ce despre teleormaneni si ieseni am, in general, numai lucruri bune de spus. Cand se intampla altfel, asa cum s-a intamplat anul acesta, in ianuarie, imediat dupa instalarea ieseanului Mihai Razvan Ungureanu in fruntea guvernului, ma cam inteapa un pic in dreptul sufletului. Noul premier de atunci era absolvent, si inca unul stralucit, al universitatii pe care o absolvisem si eu. Nu mi-a fost deloc usor sa-l tavalesc prin cerneala, desi mai potrivit ar fi fost prin zapada, caci de la ea a plecat totul. Mai apoi zapada s-a topit, iar cateva saptamani mai tarziu s-a topit si guvernul de lapte, poate chiar de papa lapte, nu stiu foarte precis, condus de bravul intelectual de la Iasi. M-am gandit ca Mihai Razvan Ungureanu a inteles ca se lasase cu prea multa usurinta pacalit, jucand un rol ce nu prea i se potrivea, dar, iata, soarta fusese ingaduitoare cu el, oferindu-i, cu pretul amaraciunii, ce-i drept, posibilitatea de a-si redobandi statutul academic, vremelnic pierdut. In mod normal, ar fi trebuit sa-mi fie mila de el, dar nu mi-a fost taman din motivul de mai sus. Omul pierduse pariul cu politica, dar se regastigase pe sine insusi, in beneficiul tuturor, ceea ce nu era cazul cand umbla tavestit in guvernant portocaliu! Si, dintr-odata, s-a naruit totul! In mine, vreau sa zic. Nimic din ceea ce crezusem despre MRU nu era adevarat! Chiar se cadea sa-mi fie mila de el, si mi-a fost! Mai cu seama in clipele cind a azvarlit de pe scena cuvintele acelea atat de uscate! Dumnezeule, dar ce uscate erau, nu mai ramasesera strop de miez si picatura de seva in ele, zburau peste capetele celor din sala ca niste aschii jalnice desprinse cu securea, poate chiar cu securitatea, de pe butucul inregimentarii politice! In locul mai tarziului meu coleg de universitate am vazut o papusa mare, care, ca toate papusile invartite cu cheia, incerca sa se compuna fizic din miscari frante, iar metafizic ,din gesturi mesanice de sorginte interbelica. Zau ca mi-a fost mila! O mila salutara, ce-i drept, in sensul ca m-a salvat, cel putin pentru moment, de la dezgust. A venit, dupa asta, si dezgustul, si a venit in momentul in care papusila, in lipsa apei Iordanului, a tocmit repede o apa din retorica sa lemnoasa, varandu-i in valurile ei pe toti cei din sala, pentru a-i scoate indarat pe mal botezati cu numele sau. Din substantiv propriu ce era, numele de Ungureanu s-a transformat, prin maruntire, in substantiv comun. In lipsa de pesti si de paine, bun si numele cateodata pentru a potoli foamea de identitatea a gloatei.