Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Minciuna morţii poetului Adrian Păunescu a colindat mici ecrane şi pagini de ziar. Poetul n-a murit. A murit doar alcătuirea sa lumească, făptura sa blestemată la junghiuri şi suferinţe pământeşti, confecţionată din zgârciuri, oase, articulaţii care dor şi aorte care refuză să mai funcţioneze. Fie-i ţărâna uşoară omului. Poetul, autorul celor circa 50 de cărţi, scriitorul unui raft plin de bibliotecă scapă efemerului şi se logodeşte cu veşnicia. Pagina de literatură Adrian Păunescu, conspectată cu zgârcenie de critica de specialitate, rămâne nemuritoare indiferent de alonja sau superficialitatea analizelor.
Relaţia mea cu Adrian Păunescu n-a fost mereu ferită de seisme. Ne-am cunoscut la Râmnicu Vâlcea, unde eu eram june gazetar, mai mic cu cinci ani decât poetul deja glorios. M-am bucurat de atenţia şi prietenia lui. N-a venit niciodată în orăşelul de pe Olt fără să-mi dea un semn şi să ne vedem. Mai apoi, promovat fiind la Bucureşti, am primit însărcinarea de la şefii din UTC să recatalizez Serbările Scînteii Tineretului, un fel de ediţie vorbită a ziarului, inventată de Eugen Florescu şi care cam tânjea. Am făcut-o în stilul meu. Cenaclul Flacăra, în plin avânt, purta amprenta inconfundabilă a poetului tribun.
Eu am încercat un spectacol în care persoana mea să se vadă cât mai puţin, în beneficiul invitaţilor, dezvoltând componenta culturală - lansări de cărţi, expoziţii itinerante, balet clasic pe stadioanele pe care nu de puţine ori le umpleam. N-au lipsit însă intrigile, colportări de vorbe, otrăvuri şoptite şi într-o parte şi în cealaltă. Am simţit că poetul e dispus să-mi pună în cârcă lucruri pentru care nu purtam nici o vină. De altfel mi-a confirmat-o acasă la el, după Revoluţie, cu părere de rău. Serbările muriseră prin ricoşeu o dată cu Flacăra. Eu mă ocupasem trei ani, ca adjunct al ziarului, de Suplimentul Literar, unde publicam lunar, sub genericul "Cum înfruntă poezia sfârşitul de mileniu", interviuri cu mari poeţi ai lumii.
Proiectam o carte pe care o am încă în manuscris. Din comoditate, furat de alte treburi şi griji am tot amânat tipărirea ei. Ultimul străin fusese rusul Evgheni Evtuşenko. Dintre români mă oprisem la Ana Blandiana şi Adrian Păunescu. Interviul cu Adrian Păunescu a durat ore în şir la el acasă şi a fost clipa revenirii noastre la sentimente prieteneşti. Nu-l vizita mai nimeni iar Revolu-ţia, pe care o saluta în felul lui, îi adusese preponderent umilinţă. Îl înjurau oameni pe care i-a făcut oameni, îl ponegreau cântăreţi care şi-au făcut gloria punându-i pe note versurile. Am discutat, numai pentru a ne deconta nişte tristeţi, doar puţin despre cenaclu şi mult, mult despre literatură, despre decesul sensibilităţii la români şi în lume, despre cărţi.
Adrian Păunescu, aşa cum l-am ştiut, cu o memorie formidabilă, à la Seneca, îşi ştia pe de rost uriaşa operă, din care nu contenea să recite şi la fel declama fără se se poticnească poezii din toţi marii poeţi ai lumii. L-am întrebat dacă, la imensa lui popularitate, care nu putea fi ştearsă de evenimentul revoluţionar, nu este tentat să candideze la Preşedinţia României? Nu ştiu, mi-a răspuns. Apoi a râs. Nu cred, dar, cine ştie?
Moartea lui m-a şocat, aşa cum i-a şocat pe atâţia. Ultima dată am vorbit cu Mircea Beuran, prieten comun, la miezul nopţii, înainte ca inima omului Păunescu să refuze să mai bată. Ştiam că nu mai e nimic de făcut. Şi totuşi, m-am întrebat, de ce nu s-a găsit, într-o ţară brăzdată de avioane şi elicoptere de vacanţă, un aparat să-l ducă la Viena de pildă sau la Paris? Sigur, nu mai era nimic de făcut, dar merita o încercare, pentru vindecarea noastră de vini târzii. De ce nu s-a găsit şi pentru Adrian Păunescu un avion? Era prea scump în vremuri de criză, când atâţia politicieni îşi plimbă dosul de la Pocreaca la Atârnaţi în aeroplane?
M-a durut absenţa sau cvasiabsenţa Uniunii Scriitorilor nu doar din viaţa poetului Păunescu, ci şi din îndoliatul eveniment ultim. Academia abia a bâiguit nişte vorbe. La televiziuni au cuvântat la nesfârşit Ducu Bertzi şi alţi cantautori. Nu-i acuz. Au cuvântat şi fotbalişti, încât tot ascultând credeai că Adrian Păunescu a fost antrenor de fotbal. Sigur, poetul, vulcanic în toate, a făcut şi cenaclu, a jucat şi fotbal, a sprijinit sportul. Dar el, domnilor, a fost şi rămâne scriitor. Uniunea Scriitorilor a făcut ceea ce face de multă vreme - participă la înmormântări, rutinată şi silenţioasă, obosită să repete acelaşi text anost. Uniunea, la care Adrian Păunescu a cotizat din plin, i-a fost, prin zidăria clădirii, cavou sezonier. Academia, nici atât.
Sigur, publicul şi media au compensat insulta adusă poetului de pretinsele mari instituţii ale minţii. Ce mai vrei? - m-a certat cineva. Adrian Păunescu a acoperit toate înmormântările la un loc, de la cele comprimate la o ştire de presă gen Cezar Baltag sau Florenţa Albu până la cele ale lui Marin Preda sau Marin Sorescu. Şi totuşi, marile noastre catedrale academice, prin vârfurile lor, instituţiile noastre culturale române (e şi un institut botezat astfel şi învelit gros în bani publici) au tăcut. Avem noi o aşa abundenţă de valori încât să ne facem că nu-l vedem pe Adrian Păunescu, autor nu doar de poezie socială, ci şi al unor excepţionale poezii de dragoste, trecând, pentru prima oară tăcut, în cartea literaturii române?
