x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Viaţa ascunsă!

0
Autor: Vasile Seicaru 31 Ian 2010 - 00:00
Viaţa ascunsă!
Citește și:


Am reîntâlnit-o întâmplător, după mult timp. Ea rămăsese aşa, ca o apăsare pe inimă, ca atunci când nu ai nici o veste de luni în şir, poate de ani, de la o rudă foarte apropiată, frate, soră, părinţi sau fii.



Amintirea ei nu mi-a dispărut din minte nici o clipă, doar că n-am mai reîntâlnit-o! Ea venea dintr-un loc binecunoscut mie, într-un fel pot spune că am copilărit împreună, cu toate că era cu câţiva ani mai tânără. Da' asta contează mai puţin. Mirosul greu al frunzelor putrede căzute şi iar căzute, nestrânse de nimeni de atâta amar de vreme, copacii care între timp au mai crescut, şi poate lumina scăzută, culorile fără contrast, şi un sunet straniu, muzica pădurii pe care odată am descoperit-o şi n-am mai putut-o uita. Asta mă făcea să vreau s-o mai caut. Tu să nu te miri că îţi spun toate astea, dar, după cum ştii, te simt aproape şi vreau să mai afli, că doar suntem prieteni.

Taina ei

În anii aceia, parcă cerul era mai aproape, iarba mai înaltă, copacii mai drepţi şi frunzele mai verzi. Sau poate mă înşel, poate toate astea sunt numai în mintea mea. Amintirile uneori te înşală dacă abuzezi de ele, dacă ţi le aduci atât de des în pridvor, o poţi lua razna. Am citit undeva cum că un om nu prea în vârstă începea să cânte ori de câte ori îşi chema amintirile. Nu se ferea să-şi amintească, chiar dacă erau cunoscuţi prin preajmă... Amintirea la vedere, aşa ca melodia pe care o murmura, putea fi lesne auzită de toţi.... Numai că puţini înţelegeau ceva din ea. Şi era lesne de înţeles că omul era mai degrabă considerat nebun... sau cam aşa ceva. În mintea mea de-acum, ea e foarte tânără şi, dacă nu frumoasă, e cel puţin plăcută, mai tot timpul întâmpinându-mă cu un zâmbet. Ţin minte ca şi-acum că m-a întrebat odată dacă cred în flacără, mai cu seamă în cea a lumânării, că pe ea ai timp s-o vezi mai bine, s-o vezi cât vrei. I-am spus că da şi am înţeles bine ce şi de ce m-a întrebat. Era vorba de credinţă, de gând şi puterea lui, de Univers, de Divinitate, de Dumnezeu. "Dumnezeu nu e un moş, un bătrân care te urmăreşte din cer pentru a-ţi vâna greşelile, ştii?", m-a întrebat odată foarte senină şi cu o privire uşor mustrătoare! Mai rămânea doar să ridice uşor degetul către mine, pentru ca atenţionarea aceea bruscă să devină o acuzare, ceva... I-am răspuns referitor la flacără că, mai de grabă, sunt agnostic. Cred, dar aş dori să ating taina ei. Ce prostie am făcut! Cum m-a luat gura pe dinainte aşa de repede şi cum am putut da drumul vorbelor atât de uşor. Doar ştiu că vorbele odată rostite pleacă undeva şi se înscriu definitiv ca-ntr-o carte. Fata asta avea un uşor tremur al mâinilor şi al buzelor. De multe ori păcatul mă îndemna să le ating cu propriile-mi buze. Cu sau fără voia ei. N-am îndrăznit, dar niciodată nu e prea târziu.

Am ştiut odată să zbor...

Altădată mi-a spus că a privit-o foarte aproape o căprioară. Adormise sub un copac şi animalul s-a apropiat, a privit-o în somn şi, când a simţit că se trezeşte, în loc s-o zbughească speriată, a rămas şi a privit-o câteva secunde adânc în ochi, a aplecat puţin capul în stânga şi a deschis uşor gura parcă vrând să-i spună ceva, dar n-a scos nici un sunet, doar a ridicat privirea către cer pentru a o face şi pe ea să privească. Apoi a plecat încet, fără grabă. Mult timp a mai auzit în minte paşii aceia. Mici fiind, ne urcăm adesea în copaci pentru a fi mai aproape de lună ... "De aici mai e un pas, poţi încerca să părăseşti copacul, trebuie numai să vrei!"...  O să mă crezi nebun, prietene, dar eu am ştiut odată să zbor! Atunci! Nu pot vorbi mult despre asta, dar ştiu sigur că am văzut altfel lumea... odată! Aş mai putea să-ţi spun despre dimineţile care ne chemau întotdeauna foarte devreme în pădure, acea pădure, despre temerile ei că va muri tânără, despre bucurii fără număr, despre mângâieri, atingeri, dar şi despre o lacrimă care mă doare şi acum când îmi amintesc. Nu e nevoie de un lac de lacrimi pentru a te linişti după o trăire sau după vreo durere mai adâncă. Obişnuia să-mi spună: "Nu se poate să nu vezi că flacăra e plină de drumurile tale, de gândurile tale, de tainele tale nerostite cu care pleci definitiv, şi pe care nici măcar nu le va bănui cineva".... Viaţa ascunsă!

Va urma!

Citeşte mai multe despre:   cutia cu romantism

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de