Viaţă de câine

Acum vreo lună şi jumătate, într-o dimineaţă cenuşie de toamnă, am zărit-o pe Cody ghemuită între peretele magaziei şi gardul de beton. Nu mi-am dat seama ce face, privind-o de la distanţă, prin geam. Un ghem mare de blană neagră, lucioasă şi scurtă. O spinare arcuită. Când am ieşit mai târziu afară, Cody era tot acolo şi mi s-a părut ciudat. Apoi am auzit sunetele şi am înţeles. Cody năştea. A făcut asta toată ziua. A adus pe lume şapte pui.

Cody este al doilea căţel care, în mod misterios dintre toţi comunitarii de pe stradă s-a aciuat în curtea mea. Dacă Lăţosul pe care l-am adoptat cu carnet şi cip de identificare se comporta ca acasă, Cody era ca un turist la hotel. Venea doar noaptea şi ca să mănânce. Uneori lipsea şi câte două-trei zile. Ea "socializa" intens cu gaşca de comunitari de pe stradă, Lăţosul nu. Nu este de mirare că, atunci când i-a sosit vremea, a rămas gravidă. Am prevăzut asta, dar de ce să duc la sterilizare un căţel care nu era al meu, de fapt? Şi ce să fac, să investesc bani să înalţ gardul peste care sărea Cody ca să intre în curte? Să o păzesc zi de zi, ca nu cumva să intre în curte să nască? Nu aveam timp de aşa ceva. Şi de ce mi-a fost teamă nu am scăpat.

Nu am avut puterea să fac ceva radical. Şi, în fond, ce aş fi putut să fac? Am avut grijă de mamă şi de cei şapte pui. I-am mutat de afară, de lângă magazie, în cuşca Lăţosului. El este un tip foarte cumsecade şi nu s-a supărat deloc. Acum puii au crescut mari. Arată ca nişte ursuleţi de pluş şi aleargă prin toată curtea. Dar oricât de simpatici ar fi, îmi este clar că nu pot păstra încă şase câini în curte. Fac mizerie mare, mi-au ros plasele împotriva insectelor de la uşile exterioare. Deci, trebuia să găsesc o soluţie să scap de Cody şi de puii ei. Acum câteva zile am sunat la Poliţia Animalelor Sector 1. Nu au vrut să mă ajute în nici un fel. Le-am spus că am deja un câine adoptat, nu pot să mai ţin încă opt. Mi s-a spus că ei nu pot să vină să-i ia, pentru că dacă au născut la mine în curte, sunt proprietatea mea! Şi că nici nu au posibilitatea să ţină pui mici, ci doar câini adulţi.

Mi-au dat numerele de telefon de la cinci fundaţii care ar putea să-i preia. Am sunat imediat. La prima fundaţie, telefoanele erau deranjate, sunau încontinuu ocupat. La a doua mi-a răspuns o doamnă cumsecade, în vârstă (după voce) şi cam tristă. Fundaţia lor fusese evacuată din sediul din Bucureşti, acum construiau un nou sediu undeva la 50 de kilometri în afara oraşului, erau în şantier. La a treia fundaţie mi-a răspuns un domn cam acru: "Da, domne, a fost fundaţia aia, dar nu mai are numărul ăsta, m-au zăpăcit cu telefoanele, io nu mă ocup cu aşa ceva...". La a patra fundaţie, o tipă cam ciudată m-a ţinut la telefon o jumătate de oră să-mi explice că ei nu mă pot ajuta, dar că cel mai bine ar fi să fotografiez fiecare pui în parte şi pe mamă (mi-a dat instrucţiuni detaliate cum) şi să pun "portretele" pe nu ştiu ce site-uri, forumuri şi mai ales pe Facebook şi, în câteva luni, dacă am noroc, scap de ei. Câteva luni! Deja mâncarea mă costă de patru ori mai mult ca înainte, când era numai Lăţosul. Şi îmi pierd foarte mult timp să fac curat în curte.

Probabil că am să-i iau pe toţi în maşină şi am să-i duc undeva, la ţară, să-i las acolo.
Şi constat că tot activismul ăsta al celor care ţipă isteric că iubesc animalele şi le "apără drepturile" nu este altceva decât o altă ipocrizie ieftină românească.