Viaţa, la capăt

Muntele chelbos părea, dintr-odată, cât zarea. Imens şi ostil. Încălecase orizontul şi-l astupa până la cer. Un zid de stâncă negricioasă se sumeţise între locuitorii statorniciţi pe văile muntoase şi ceilalţi, de la şes. În găvanul acela de lume se trăia şi murea ca-ntotdeauna, timpul nu schimbase mai nimic din rânduiala naturii.

Şi, la urma urmei, ce era să se modifice? Ce?, fiindcă viaţa şi moartea sunt la fel, ca la-nceputuri, se ivesc şi curg fără să dea socoteală cuiva. Nu se sinchisesc de nimeni, căci nu s-a găsit încă lege care să le interzică. Ori, măcar, să le amâne, să le suspende o vreme. Aşa că şi aici, în satul de piatră, oamenii erau pieritori. Se supuneau toanelor sorţii şi nu crâcneau defel. Nişte zilieri ai vieţii banale şi previzibile. La ce bun, cine le-ar fi ascultat revolta sau lamentarea? Îşi trăgeau peste ochi vălul de năclăială şi aşteptau resemnaţi să se prelingă dincolo.
Împărtăşiţi şi primeniţi, ca nu cumva să fie trimişi înapoi de cerberii ţinutului beznicios.

Omul de care vă povestesc acum se pregăteşte deja să plece în eternitate. Ar fi poftit să mai rămână câţiva ani, chiar o veşnicie, dar ursitoarele s-au conformat poruncilor divine atunci când l-au însemnat cu murirea. Nemurirea fusese hărăzită numai zeilor şi poate de aceea se stricaseră ei în asemenea hal că ne dăruiseră cogeamitea viciile. Vasăzică, silit să moară, bătrânul, care cândva nu se sfiise să se ia la trântă cu temnicerii finitudinii, se gătea să moară. Îl cotropise boala, şi felcerii de pretutindeni nu-i aflaseră leacul. Bălăngăneau neputincioşi din umeri, iscăleau actele descărcătoare de vini şi se piteau în albul aseptic.

Plimbat de colo-colo, pacientul sorocit morţii se împuţinase la trup şi devenise posac. Din ochi îi picurau rotocoale de tristeţe şi amărăciune, de frică dumicată în lacrimi. Simţea că i se apropie sfârşitul şi se însingurase, paralizat de conturul umbrei lacome. Omul acesta crescuse trei copii şi-i crescuse vrednic, îi pornise pe drumuri ferite de rele. Îi povăţuise cu înţelepciunea domoală a neamului său de munteni slobozi şi încercaţi de furtunile istoriei. Iar feciorii îl ascultaseră întocmai, neabătându-se de la învăţătura tatălui lor. Dar copiii se depărtaseră de vatra natală, unul ajungând în ţara în care, vorba unui scriitor inspirat, "ninge cu oi".

Bătrânul i-ar fi dorit în preajmă în ceasurile din urmă, cum se întâmpla odinioară. I-ar fi vrut din nou copilandri, zbenguindu-se în curtea smălţuită cu flori, iar el să-i ocrotească de toate primejdiile lumeşti. Şi tânăr s-ar fi voit, puternic şi netemător, s-o ia iarăşi de la capăt, să colinde ţara-n lung şi-n lat şi să se închipuie nemuritor. Vestea se rostogolise îmbrobonată de spaime în casele învecinate şi toţi se închinară implorându-l pe Dumnezeu să fie îndurător. Copiii îi trecură grabnic pragul, abia stăpânindu-şi tulburarea.

Veni şi feciorul de la Antipozi, împăienjenit de remuşcări şi deznădejdi. Părintele îşi strânse odoarele la piept şi le ţinu o clipă ce-i păru mai lungă ca oricând. Avu impresia că, alături de ei, biruie boala şi o alungă în văgăunile dinspre munte. Din păcate, starea asta de mulţumire nu dură mult, dispăru şi ea, şi băiatul cel mic trebui să se întoarcă la noua casă. Despărţirea se petrecuse dimineaţa, după ce zorii se revărsaseră smolind văzduhul plâns. Se priviseră altfel şi tăcuseră înfrânţi.

Zadarnic încercaseră să-şi vorbească, să-şi spună în cuvinte sfâşierea ce le potopea fiinţele arvunite vremelniciei. "N-o să ne mai vedem în viaţa asta!", atât a reuşit să bolborosească suferindul, gâtuit de o emoţie lichidă şi înecăcioasă. Fiul l-a îmbrăţişat zdruncinat de adevărul rostit de tătâne-su şi a păşit în gol. În golul ce-l înghiţea uşor-uşor pe cel ce-l zămislise. În golul în care va fi tot mai singur de azi înainte, dezrădăcinat şi vulnerabil.

Muntele chelbos se întunecase în plină zi şi aducea cu o pânză de doliu. O nemişcare grea, apăsătoare, se încuibase în satul prorocit morţii. Bătrânul se întinse în patul-coşciug şi se afundă în muţenie. Îşi terminase vorbele şi, oricum, nu de vorbe avea nevoie dincolo. Până şi viaţa îi prisosea, lucru neştiut înainte.