Viciul populismului

Într-o Europă ce mai duce încă în spate povara crizei, căutându-şi însă un nou echilibru, România are nevoie şi de un echilibru al ei. Nevoie ce nu este tocmai uşor de împlinit într-un club (am numit Uniunea Europeană) dominat de creşteri economice încete sau chiar de descreşteri, de şomaj, de deficite şi de persistente decalaje. Şi într-un moment în care, deşi puterea cu care loveşte criza a intrat în declin, spectrul crizei continuă să cauzeze dureri şi sincope pe întregul continent. Şi pe întreaga planetă.
   
E de remarcat totuşi că pe cerul nostru, pe care mai stăruie încă norii crizei, vedem şi înseninări ce ne aduc speranţe în suflete. După ce, recent, INS-ul a confirmat că am depăşit cel de-al zecelea trimestru de după ieşirea din recesiune, al zecelea trimestru deci fără contracţii economice, suntem îndreptăţiţi să gândim că nu va mai trece prea multă vreme până când ne vom despărţi de această criză de care cu toţii ne-am săturat.
   
E bine să visăm însă cu măsură. De o etapă regenerativă, de avânt, care să certifice intrarea României într-un nou ciclu economic, nu va fi uşor să ne apropiem atât timp cât ne mai dă de furcă o economie greoaie, prea puţin receptivă la înnoiri, cu performanţe încă modeste ale produselor şi cu o organizare învechită a muncii, într-o piaţă în care competiţia este incomodată de birocraţie.
   
Cum am ajuns aici? Cauzele sunt mai multe. Unele au rădăcini istorice, altele s-au adunat după 1989. Dar cauza-cauzelor este viciul populismului. Putem scăpa de el? Ar fi nevoie de o judecată raţională, dar ne copleşesc demersurile emoţionale. Ar fi nevoie de entuziasm, dar e greu de propulsat în sufletele unor oameni în mare parte descurajaţi. Şi ar fi nevoie de mult mai multă preocupare pentru lucrul bine făcut, dar ne-ar trebui o nouă tablă de valori, care să adune în ecuaţia eficienţei conceptele de proprietate, muncă, venit, producţie, consum. Toate subsemnate unui nou tip de egalitate socială: plata muncii să fie legată numai şi numai de performanţele în muncă. Nu de la populism ne pot veni însă soluţii salvatoare, ci de la manageri şi de la specialişti îndrăgostiţi de creştere şi de eficienţă. Avem? Da, dar prea puţini.
   
Bunăstarea, acest obiectiv etern al societăţilor omeneşti, nu de populism ne va fi adusă, ci de performanţă. Numai că performanţa nu se lasă cucerită cu uşurinţă. Cere muncă, experienţă, cunoştinţe, competenţă, inteligenţă. Pariul cu agricultura l-am pierdut pentru că societatea noastră, într-o măsură dramatică, a întors spatele inginerilor agronomi. Şi organizării cercetări pentru agricultură. În industrie, lucrurile sunt şi mai complicate. Ţările dezvoltate sunt mult prea mult înainte şi e nevoie de o muncă uriaşă pentru a valorifica într-atât capitalul propriu încât să ne apropiem de elita puterilor industriale.
   
Populismul este tărâmul care ne dezbină. Voinţa de a mai topi din decalaje ar putea să ne unească. Într-o societate politică pluripartită, bătălia pentru bunăstare ar putea să fie factorul integrator al naţiunii.