În atitudinea faţă de Traian Băsescu, faţă de guvernarea PNL, PSD s-a
definit prin oscilaţii, şovăieli, avânturi teribiliste şi dări înapoi
ridicole. Cauza acestei atitudini trebuie căutată în incapacitatea lui
Mircea Geoană de a pune piciorul în prag.
După aproape trei ani de la Congresul din 21 aprilie 2005, Consiliul Naţional al PSD a readus în fruntea partidului echipa condusă de Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Desigur, echipa aleasă la congres a rămas în fruntea partidului. Ion Iliescu şi Adrian Năstase deţin, teoretic, funcţii fără prea mare putere în PSD. Având însă în vedere refuzul lui Mircea Geoană de a-l reprimi pe Adrian Năstase în conducerea formaţiunii şi rolul decisiv al lui Ion Iliescu în rezultatul votului, putem spune că la Consiliul Naţional a avut loc o trecere pe şest, fără convocarea Congresului, a puterii din mâinile echipei alese în aprilie 2005 în cele ale echipei perdante în urmă cu trei ani. Cum se explică această veritabilă lovitură de teatru în PSD? Un răspuns ni-l dă însăşi prestaţia lui Mircea Geoană înainte şi după Consiliu.
După ce a declarat ritos că nu e de acord cu alegerea lui Adrian Năstase, pus în faţa votului zdrobitor al Consiliului, Mircea Geoană s-a resemnat, ba mai mult, s-a arătat fericit că va fi obligat să lucreze cu eternul său rival. Aşa a procedat Mircea Geoană în ultimii trei ani cu adversarii săi nu numai din PSD, dar şi viaţa politică a României.
În timpul Congresului din 21 aprilie 2005, când nu se trecuse la vot, am declarat, într-o intervenţie tv în direct, că Mircea Geoană va fi preşedintele PSD. Mă bazam în această profeţie pe imaginea care o transmisese PSD-iştilor de la Sala Palatului candidatul la funcţia de care Ion Iliescu era sigur. Discursul din Congres, declaraţiile date presei după aceea, felul de a se purta dezvăluiau atât Delegaţiilor la Congres, cât şi jurnaliştilor prezenţi, printre care mă număram, un Mircea Geoană care amintea în chip zdrobitor de Traian Băsescu la Convenţia PD din 18-19 mai 2001, care l-a debarcat pe Petre Roman. Martor la Convenţia PD, mi-am dat seama, urmărindu-l pe Traian Băsescu în prestaţia sa, că şi eu, dacă aş fi fost delegat PD, l-aş fi votat. Partidul Democrat se găsea atunci într-o degringoladă dramatică, născută din dezastrul de la Parlamentarele şi Prezidenţialele din 2000. În astfel de cazuri, structurile unui partid se lansează în căutarea omului providenţial. Fenomen deloc diferit de structurile unei ţări într-un moment de criză. Instinctiv e căutat şi găsit Salvatorul.
În aprilie 2005, PSD traversa o criză asemănătoare. Partidul câştigase Parlamentarele şi fusese cât pe-aci să câştige Prezidenţialele. Urmare însă a trădării UDMR şi PC, PSD a fost scos din jocurile guvernării. Alianţa D.A. pornise în forţă. Traian Băsescu făcea un cuplu perfect cu premierul Călin Popescu Tăriceanu. În aceste condiţii, Congresul PSD a descoperit în Mircea Geoană omul providenţial. Din nenorocire, Mircea Geoană n-a rămas omul de la Congres, cel în stare să electrizeze partidul prin mişcările sale ferme, categorice, de bărbat care-şi taie drum prin hăţişurile politicii româneşti. Au urmat trei ani de compromisuri cu diferitele grupări din PSD, de intrigi bizantine pentru a-şi scoate din joc adversari precum Adrian Năstase şi Miron Mitrea, de oscilaţiile fantasmagorice faţă de Ion Iliescu. Din câte-mi amintesc, un alt politician chemat de un partid în derută ca să-l salveze – e vorba de Theodor Stolojan şi de PNL – a avut tăria la un moment dat, când s-a văzut încurcat de grupurile şi grupuleţele din partid, să pună piciorul în prag, somând public PNL să-i dea mână liberă, altfel el pleacă din postul de preşedinte. Şi PNL l-a ascultat. Mircea Geoană n-a avut această tărie. Slăbiciunea sa, avându-şi rădăcinile atât în nevoia de a rămâne şef cu orice preţ, dar şi în trăsăturile de diplomat, s-a răsfrânt asupra întregului PSD. Partidul a dominat scena politică a ţării din 1990 prin imaginea de maşinărie cu o fermitate de excepţie a reacţiilor. În anii care au trecut de la Congresul din aprilie 2005, PSD-ului i-a lipsit această fermitate. În atitudinea faţă de Traian Băsescu, faţă de guvernarea PNL, PSD s-a definit prin oscilaţii, şovăieli, avânturi teribiliste şi dări înapoi ridicole.
Cauza acestei atitudini trebuie căutată în incapacitatea lui Mircea Geoană de a pune piciorul în prag. Simţind că Liderul e moale, dar mai ales că e în stare de orice compromis pentru a rămâne în fruntea partidului, grupurile şi grupuleţele din partid s-au manifestat public alandala, au dat semnale contradictorii (vezi cazul Moţiunii de cenzură de anul trecut sau cel de acum), au impus lui Mircea Geoană şi PSD decizii şovăielnice. Vor rămâne legendare momentele în care Mircea Geoană a anunţat cu huiet o decizie categorică pentru ca la doar câteva zile să renunţe la ea. În toată această perioadă, Ion Iliescu a afişat o consecvenţă extraordinară a poziţiei. Chiar şi în momentele când a cedat, a făcut-o cu atâta abilitate încât a părut o victorie. În chip inevitabil, PSD-iştii şi electoratul PSD l-au raportat pe Mircea Geoană la Ion Iliescu. Votul de la Consiliul Naţional a însemnat victoria lui Ion Iliescu. Victoria tăriei asupra moliciunii!
După ce a declarat ritos că nu e de acord cu alegerea lui Adrian Năstase, pus în faţa votului zdrobitor al Consiliului, Mircea Geoană s-a resemnat, ba mai mult, s-a arătat fericit că va fi obligat să lucreze cu eternul său rival. Aşa a procedat Mircea Geoană în ultimii trei ani cu adversarii săi nu numai din PSD, dar şi viaţa politică a României.
În timpul Congresului din 21 aprilie 2005, când nu se trecuse la vot, am declarat, într-o intervenţie tv în direct, că Mircea Geoană va fi preşedintele PSD. Mă bazam în această profeţie pe imaginea care o transmisese PSD-iştilor de la Sala Palatului candidatul la funcţia de care Ion Iliescu era sigur. Discursul din Congres, declaraţiile date presei după aceea, felul de a se purta dezvăluiau atât Delegaţiilor la Congres, cât şi jurnaliştilor prezenţi, printre care mă număram, un Mircea Geoană care amintea în chip zdrobitor de Traian Băsescu la Convenţia PD din 18-19 mai 2001, care l-a debarcat pe Petre Roman. Martor la Convenţia PD, mi-am dat seama, urmărindu-l pe Traian Băsescu în prestaţia sa, că şi eu, dacă aş fi fost delegat PD, l-aş fi votat. Partidul Democrat se găsea atunci într-o degringoladă dramatică, născută din dezastrul de la Parlamentarele şi Prezidenţialele din 2000. În astfel de cazuri, structurile unui partid se lansează în căutarea omului providenţial. Fenomen deloc diferit de structurile unei ţări într-un moment de criză. Instinctiv e căutat şi găsit Salvatorul.
În aprilie 2005, PSD traversa o criză asemănătoare. Partidul câştigase Parlamentarele şi fusese cât pe-aci să câştige Prezidenţialele. Urmare însă a trădării UDMR şi PC, PSD a fost scos din jocurile guvernării. Alianţa D.A. pornise în forţă. Traian Băsescu făcea un cuplu perfect cu premierul Călin Popescu Tăriceanu. În aceste condiţii, Congresul PSD a descoperit în Mircea Geoană omul providenţial. Din nenorocire, Mircea Geoană n-a rămas omul de la Congres, cel în stare să electrizeze partidul prin mişcările sale ferme, categorice, de bărbat care-şi taie drum prin hăţişurile politicii româneşti. Au urmat trei ani de compromisuri cu diferitele grupări din PSD, de intrigi bizantine pentru a-şi scoate din joc adversari precum Adrian Năstase şi Miron Mitrea, de oscilaţiile fantasmagorice faţă de Ion Iliescu. Din câte-mi amintesc, un alt politician chemat de un partid în derută ca să-l salveze – e vorba de Theodor Stolojan şi de PNL – a avut tăria la un moment dat, când s-a văzut încurcat de grupurile şi grupuleţele din partid, să pună piciorul în prag, somând public PNL să-i dea mână liberă, altfel el pleacă din postul de preşedinte. Şi PNL l-a ascultat. Mircea Geoană n-a avut această tărie. Slăbiciunea sa, avându-şi rădăcinile atât în nevoia de a rămâne şef cu orice preţ, dar şi în trăsăturile de diplomat, s-a răsfrânt asupra întregului PSD. Partidul a dominat scena politică a ţării din 1990 prin imaginea de maşinărie cu o fermitate de excepţie a reacţiilor. În anii care au trecut de la Congresul din aprilie 2005, PSD-ului i-a lipsit această fermitate. În atitudinea faţă de Traian Băsescu, faţă de guvernarea PNL, PSD s-a definit prin oscilaţii, şovăieli, avânturi teribiliste şi dări înapoi ridicole.
Cauza acestei atitudini trebuie căutată în incapacitatea lui Mircea Geoană de a pune piciorul în prag. Simţind că Liderul e moale, dar mai ales că e în stare de orice compromis pentru a rămâne în fruntea partidului, grupurile şi grupuleţele din partid s-au manifestat public alandala, au dat semnale contradictorii (vezi cazul Moţiunii de cenzură de anul trecut sau cel de acum), au impus lui Mircea Geoană şi PSD decizii şovăielnice. Vor rămâne legendare momentele în care Mircea Geoană a anunţat cu huiet o decizie categorică pentru ca la doar câteva zile să renunţe la ea. În toată această perioadă, Ion Iliescu a afişat o consecvenţă extraordinară a poziţiei. Chiar şi în momentele când a cedat, a făcut-o cu atâta abilitate încât a părut o victorie. În chip inevitabil, PSD-iştii şi electoratul PSD l-au raportat pe Mircea Geoană la Ion Iliescu. Votul de la Consiliul Naţional a însemnat victoria lui Ion Iliescu. Victoria tăriei asupra moliciunii!
Citește pe Antena3.ro