x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Vidra de asfalt - o nouă specie

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 18 Oct 2009 - 00:00
Vidra de asfalt - o nouă specie Nicolae R. Dărămu/Jurnalul Naţional


Când am trecut pe lângă ea, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Am oprit. Am întors maşina şi m-am apropiat încet, privind ca spre o arătare imposibilă. Ea era acolo însă, reală, în carne, oase şi blană, cu fruntea strivită de roata unui şofer grăbit. Grăbit cum sunt astăzi mai toţi cei aflaţi la volan. "Un amărât de câine!", îşi va fi spus acesta când a lovit-o.



Asta dacă, în acea secundă tragică, vitezometrul îi va fi  permis aruncarea privirii spre marginea drumului. "Un amărât de câine", binecunoscută spusă de om, încărcată cu "firesc" dispreţ, ca şi cum viaţa unui câine valorează mai nimic faţă de preţul unor minute de drum. Câştigate şi irosite la prima bodegă.

Rănită de moarte, se stinsese la limita ierbii, după ce, târându-se cu ultimele puteri, trecuse şoseaua. Pe asfalt, o pată mare de sânge închegat însemnase locul răului, dâra roşie şi uscată marcându-i apoi ultimii metri de chin.

Chinul ei începuse însă mai de mult. M-am întrebat ce căuta ea, vidră matură, în plin trafic rutier. Nu departe am aflat şi răspunsul. Pârâul, cândva mare, bine populat cu peşte, era acum aproape sec. Un fir de apă, anemic, fierbând parcă în căldura amiezii, se prelingea şovăitor peste pietrele vechi, încărcate cu o mâzgă cafeniu-gălbuie - semn de eutrofizare , ocolind anevoie grămezile de cârpe şi "pet"-uri ce stăpâneau albia. În buza malului, o tablă ruginită, veche de când lumea, avertiza anacronic şi ridicol: "Pescuitul interzis".

Din sat am aflat ceva mai multe. Pârâul, limpede spre izvoare, fusese zăgăzuit pentru alimentarea cu apă de uz menajer a locuinţelor. Treaba a mers cât a mers, dar, de vreo doi ani, afluenţii mărunţi au secat şi apa s-a împuţinat într-atât, încât pentru întreţinerea cursului n-a mai ajuns. Iar din peştii de altădată, mrene şi cleni dolofani, n-a rămas decât amintirea. Cât despre albie, roasă adânc, mărginită de pământ roşiatic, ea devenise pe toată lungimea satului doar o pubelă rău mirositoare.

Nu departe, undeva în malul însetat, fusese casa vidrei moarte. Acolo venise ea pe lume, pârâul fiindu-i deopotrivă adăpost şi cămară. După cum fusese adăpost şi cămară a părinţilor ei. La rândul său, adusese pe lume pui şi scâncetul lor înfometat o obligase la alergătură. Dar nu mai era strădania ei firească, de vidră, asemenea unei unde cafenii, împletită cu undele limpezi, ştiută spaimă a peştilor. Cele câteva broaşte şi pescuţii cât degetul - din măruntele bulboane cât batista  nu mai ajungeau gurilor de hrănit. Câmpul, curţile, satul întreg ajunseseră terenul ei de vânătoare. Teren de cerşit şi, mai mult, de hoţie. Nepotrivit întrutotul acelor labe scurte cu degetele palmate, predestinate înotului.

Coborâtă în moarte, am privit-o de aproape. O făptură acvatică perfectă, întruchipând armonia generatoare de vieţi a Pământului. Acolo însă, pe asfaltul încins, apariţia ei îmi păruse dintr-o dată la fel de stranie ca acea a unui extraterestru.

Dincolo de şosea am descoperit ispita spre care o chemase moartea: vreo două hectare de şes, copleşite de betonul unui abator. Lângă gardul spart,  dospeau la soare, revărsate şi chemătoare, pubelele cu resturile animalelor sacrificate acolo.

Citeşte mai multe despre:   eco

Serviciul de email marketing furnizat de