Vindecat printr-un miracol

"Aha, te stiu - mi-a spus dupa o despartire de 30 de ani fosta mea colega de la Arhitectura V.B. - tu esti cel care duceai mereu cu tine niste carti."

Nu cred ca duceam chiar tot timpul cu mine carti, dar relatia mea cu cartile a avut inca de la inceput ceva excesiv. La 13 ani, cand am plecat la Predeal sa dau examen la un liceu militar, mi-am umplut geamantanul cu carti si ani buni dupa aceea l-am tarat pe oriunde m-am aflat, prin toate caminele sau pe la gazde. Era greu ca piatra, cartile, cand sunt multe, sunt chinuitor de grele, drumul pe jos, cu geamantanul de lemn pe umar, de la gara pana acasa si apoi, la terminarea vacantelor, de acasa pana la gara era de fiecare data un calvar.

Nu reciteam cartile. Nici nu era mare lucru de recitit din ele. Vreau sa spun ca nu erau carti pe care sa le fi citit toata viata de mai multe ori. O data si era de ajuns. Totusi, nu ma desparteam niciodata de ele, iar daca geamantanul se impovara din cale afara cu volumele nou cumparate si trebuia sa renunt la o parte din cele vechi, selectia imi lasa gustul rau al unui sacrilegiu. Le tot mutam de colo-colo ca sa-mi ramana in permanenta aproape. Nu aruncam nici una, stateau foarte bine necitite si acasa la mama. Cu toate acestea, cartile pe care le purtasem ani de-a randul cu mine si deodata trebuia sa le indepartez ma incarcau cu o senzatie persistenta de tradare. Ca si cum, daca puneam o distanta intre mine si o carte, distanta putea sa creasca, dar sa devina iarasi mica, niciodata.
Dar cine pe cine trada?

In toamna lui 1994, la New York, vesnica mea alergatura dupa carti cu pret redus m-a indreptat spre subsolurile unui anticariat gigantic, unde cat vedeai cu ochii, intr-o neoranduiala ametitoare, zaceau in teancuri, in piramide, dar si de-a valma tot felul de carti, cele mai multe de arta si de pierdut timpul in visare cu ochii pe imagini. Printre rafturi roiau toate soiurile de maniaci, insa nici unul care sa intre in depozit dimineata si sa plece seara. "In cateva zile - i-am zis unui negru batran, care statea la iesire si incasa cativa dolari pe exemplar - as putea sa le selectez pe cele ce merita o soarta mai buna". "Fa-o - a zis batranul - si o sa te platesc in carti". Era ocazia pe care o asteptam de o viata: sa ma scald in carti de arta si sa capat din ele cate puteam duce. Am muncit la alinierea unor volume mari si grele in rafturi o saptamana intreaga. Lucram ca in transa, atat de istovitor era sa te apleci, sa faci sute de curse scurte prin depozit, sa stabilesti in dezordinea aceea apopletica de titluri, culori si dimensiuni un sens, o ordine. La sfarsit am trait un miracol: am primit la alegere 80 de volume barosane, cele mai bune si mai consistente, dupa care tanjea biblioteca mea.

Un prieten mi-a ingaduit sa le inghesui in basement-ul casei lui, pana ce voi fi reusit sa le car in tara. Trei ani la rand am invocat lipsa banilor si dificultatile transportului, apoi prietenul mi-a mai telefonat de vreo trei ori sa vin sa le iau si s-a mutat fara sa-mi comunice unde si nici ce s-a ales din cartile mele. Nici eu n-am staruit cu adevarat sa-l gasesc. Au trecut de atunci zece ani si tot ce pot sa spun e ca m-am vindecat. Mai cumpar rar doar carti de stricta trebuinta. Si, mai ales, fac cadou carti. Dar ce grea boala a fost!