Vine omul, dar mai şi pleacă. Din Irak

Anul acesta, la 31 decembrie expiră mandatul ONU acordat coaliţiei multinaţionale din Irak, din care face parte şi România. Recent, CSAT a decis continuarea participării noastre şi în 2009 cu trupe în acea zonă.

Anul acesta, la 31 decembrie expiră mandatul ONU acordat coaliţiei multinaţionale din Irak, din care face parte şi România. Recent, CSAT a decis continuarea participării noastre şi în 2009 cu trupe în acea zonă. La Washington, Bagdad şi New York se discută intens dacă ONU va reînnoi mandatul coaliţiei pentru încă un an. În cazul în care nu o va face, dată fiind controversa puternică, România se va afla într-o poziţie neplăcută. Aceea de a-şi menţine militarii în Irak, fără avizul ONU. Aprobînd participarea viitoare, supremul consiliu de securitate al României a luat în calcul şi faptul că ONU ar putea refuza acordarea unui nou mandat? Cineva şi-a asumat o hotărâre importantă, fără o dezbatere serioasă a subiectului.

Pot înţelege faptul că guvernarea PSD a înghiţit pe nemestecate cererea-sugestie a SUA pentru participarea noastră în Irak. Acest fapt, plus punerea la dispoziţie a spaţiului aerian şi a Bazei aeriene Mihail Kogălniceanu, a contat mult în componenta de securitate a parteneriatului strategic Bucureşti – Washington. La vremea aceea, încă aveam nevoie disperată de un aliat pentru legitimitate internaţională. Nici atunci n-am avut o dezbatere privind oportunitatea trimiterii trupelor româneşti.

S-a spus la vremea aceea că ne vom putea recupera integral datoria pe care o aveau irakienii. Şi că am putea obţine contracte consistente pentru refacerea ţării afectate de război. Nimic din toate astea nu s-a întîmplat. În cea mai mare parte, vina o purtăm noi, din cauza ineficienţei noastre administrative, devenită deja proverbială.

Acum însă, cu statutul de membru UE şi NATO, am putea avea mai multă grijă cu expunerea noastră în subiecte sensibile în plan internaţional. Noi continuăm să jucăm cartea administraţiei Bush, aflată în ultimele luni de existenţă. Săptămîna trecută, ambii candidaţi la preşedinţia SUA, Barack Obama şi John McCain, au admis că în următorii doi ani SUA vor începe aplicarea unui plan de retragere din Irak.

În momentul de faţă se poartă negocieri intense între guvernul american şi cel irakian pentru un acord de securitate privind prezenţa trupelor americane după 31 decembrie 2008. Încă nu se ştie exact ce va cuprinde acest acord, dar americanii vor o protecţie maximală, mai ales o imunitate a militarilor şi contractorilor civili în faţa legii irakiene. Dacă vor reuşi acest lucru, beneficiul va fi doar pentru ei. Ce se va întîmpla însă cu restul trupelor din coaliţia multinaţională? Ai noştri ar putea fi expuşi unor riscuri suplimentare în cazul în care nu au aceleaşi privilegii ca şi aliaţii lor americani.

Relaţia strategică România – SUA e cea mai bună garanţie a reformării esenţiale în sectorul românesc de securitate. Astfel a devenit Armata Română un vîrf de lance pentru integrarea în NATO, proces care a tras după el şi efortul mai anevoios de integrare în UE.

Lipsa cronică de resurse în domeniul apărării afectează grav înzestrarea cu echipamente şi tehnică nouă. Şi asta pune în pericol zilnic viaţa celor cărora le datorăm garanţia securităţii naţionale. Misiunea din Afganistan nu poate fi pusă în discuţie, ea este sub comandă NATO. Acolo avem obligaţii, nu opţiuni. Poate tocmai de aceea ar trebui să ne gândim la reconfigurarea contribuţiei româneşti în Irak. La zecile de milioane de dolari cheltuite anual pentru această misiune. Şi la faptul că am putea consolida serios, cu tehnică nouă şi atribuţii extinse, participarea noastră la ISAF. Caracterul expediţionar este o componentă strategică importantă pentru o armată modernă, cu pretenţii. Dar în deplin acord cu potenţa militară şi mai ales capacitatea financiară.

Trebuie să discutăm serios despre un plan de retragere din Irak începînd din 2009. Să nu rămânem ultimii, fără protecţia unui mandat internaţional sau a unui acord bilateral cu guvernul de la Bagdad, cum o fac americanii.