Visarea lui Gică Popescu

Gică Popescu declara, în urmă cu ceva timp, că nu exclude definitiv posibilitatea revenirii sale efective în fotbal. Scenariul imaginat de Popescu viza preluarea finanţării şi conducerii unui club de primă divizie, un club care ar fi urmat să funcţioneze după reţeta profesionalismului impecabil. Mai spunea Baciul că în nici un caz nu s-ar încumeta să pornească singur la drum într-o astfel de construcţie.

Se vedea însoţit în visul său de Gică Hagi, Dan Petrescu şi Bogdan Stelea. Cred că, cel puţin teoretic, Popescu, Hagi, Petrescu şi Stelea ar putea reconstitui un careu câştigător în fotbalul nostru. Dar la fel de convins sunt şi de faptul că visarea lui Gică Popescu nu va prinde conturul realităţii. Nu spun că materializarea ideii în sine ar fi imposibilă. Imposibil este să accepţi însă reuşita unui asemenea transplant. Între organismul bolnav al fotbalului nostru şi o eventuală structură a profesionalismului pur există o incompatibilitate peste care nu se poate trece. Arterele corupţiei nu vor oxigena niciodată intrusul şi astfel acesta ar sfârşi fie sufocat, fie în acceptarea viciului.

Visarea lui Gică Popescu nu a făcut carieră în media. S-a topit ca un fum. Nu mai avem timp nici măcar pentru reflecţie. Nu mai avem timp să observăm că în fotbal nu mai triază decât într-o foarte mică măsură criteriile de performanţă. Că în jungla blaturilor de tot felul funcţionează doar selecţia naturală. Masculii dominanţi îşi marchează teritoriile dictatorial, exemplarele de sacrificiu acceptă poziţii subalterne în haită pentru a supravieţui, iar cei care riscă să joace pe cartea independenţei au şansa porcului de ignat. Nu ai de unde alege între bine şi rău. În aceste condiţii, calificativele prin care obişnuim să creăm portrete ale oamenilor din fotbal vizează zona unei relativităţi extrem de largi. Cădem în capcana de a considera că sunt cinstiţi aceia care fură mai puţin, cei care nu au pârghiile necesare pentru a răsturna clasamentul. Nici celor care taie şi spânzură după pofta inimii nu le mai rezervăm binemeritatul loc la stâlpul infamiei. Fac parte dintr-un decor din care lipsesc elementele de contrast şi astfel verdictele definitorii se estompează. Escrocheria veroasă capătă masca unei şmecherii simpatice, imagine numai bună de consum pentru propagandiştii fenomenului şi tovarăşii lui gură-cască.

În forfota care precede reluarea campionatului câteva telegrame ale realităţii de fapt rămân necitite. Una dintre ele îmi atrage în mod deosebit atenţia. UTA, echipă a unor frumoase amintiri, se dizolvă încet şi trist. Cine urmează?