Vise aiurea

Azi noapte am visat ca m-a cautat Badea. Si fiindca nu m-a gasit, i-a zis nevesti-mi ca afacerea nu se mai face, ca nu-s bani.

Nu cunosc nici un Badea. Nu am nici o afacere in proiect sau in derulare. Cat despre bani, nu am nevoie de ghicitoare ca sa-mi talmaceasca visele in care aflu ca nu sunt bani. De cand ma stiu, la mine se termina banii. De ce-as visa altceva?

Visez numai aiurea si totodata foarte deslusit. Nu repar niciodata in vis ceea ce am ratat treaz. Continuu sa ratez si in somn: calatorii, examene, castiguri. Indeosebi calatorii. Ma vad din ce in ce mai des locuind, de nu stiu cata vreme, intr-un oras din Olanda. Si iata ca a sosit momentul sa revin acasa, in tara. Am plecat pentru numai o luna, dar am pierdut sirul anilor de cand sunt aici. Si cand decid, gata, in dupa-amiaza asta parasesc pentru totdeauna Olanda, se intampla ca iar pierd trenul, pierd avionul, nu-mi ajung banii pentru bilet si in loc sa fiu suparat, ma bucur c-o sa mai stau. Ma bucur, prin urmare, ca raman singur, intr-un colt anonim de lume, ca nu ma mai preseaza amintirea familiei si ca ai mei au uitat si ei de mine. N-am nevoie de sarlatani, ca sa ma lamuresc ce inseamna cand visez singuratate. Desi totul e un nonsens, pentru ca in vis, la Haga, fac lucruri pe care n-am apucat sa le termin in prima si ultima mea calatorie in Olanda. In toate visele cu intoarceri acasa exista un moment dureros de coerent: acela in care realizez ca trebuie sa aman iarasi intoarcerea. Mai bine zis iarasi, si iarasi, si iarasi… Ca de fapt in vis nu mi-e dat sa ma mai intorc niciodata. Ca departarea, insingurarea, sentimentul nonsensului, al unei neputinte fara solutie sunt pentru vecie. Puteam sa dau mai mult, puteam sa fiu mai apropiat, mai bun, mai intelegator, insa am amanat, iar acum, cand stiu ce-s dragostea, generozitatea, ingaduinta, simplitatea, toate sunt altfel. E o permanenta nepotrivire intre ce pot sa fiu si ce se cere.

In 17 decembrie 1989, cand la Timisoara incepuse nebunia si nici la Bucuresti nu era liniste, ma gaseam la Cracovia, la un soi de congres al publicatiilor rebusiste. Polonezii stiau ce se intampla in Romania si imi aratau doua degete, spunand ca in "dve godina" se termina totul. Din limba rusa stia ca "god" inseamna an si le-am zis ca doi ani e prea mult. Ei o tineau intruna cu "dve godina", adica doua zile. Si pentru ca socoteam ca trebuie sa fie solidari cu Romania - Romania fiind, in acele momente, eu, rebusistul lui peste - m-au urcat intr-un avion de Zürich, in locul avionului de Bucuresti.

Am realizat aiureala exact cand se inchideau usile. Am reusit sa fiu dat jos si urcat in cursa Tarom. Totul era ca intr-un vis. Se petrecea ceva important, insa ce nu-mi explica nimeni. In avionul de Bucuresti se gaseau doar trei pasageri. Ne uitam unul la altul cu priviri banuitoare si infricosatoare.

Dupa 14 ani nu mai sunt deloc sigur ca toate astea au fost realitate sau un delir. Ca de altfel tot ce credeam ca traiesc atunci. N-a fost realitate. A fost o secventa de singuratate si instrainare din marea instrainare ce a urmat si in care deliram, fara sa ne fie clar ce ni se intampla: e vis sau chiar viata noastra?