Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Mergi pe viul apei, taică, şi te vei lămuri !”, aşa i-a zis odată un ţăran din sud unui ştab de la judeţ venit la inundaţie. Plouase zile de-a rândul, şi pârâiaşul de lângă sat se umflase ca un apucat. Ieşise dintre maluri şi o luase printre casele ţăranilor , cărând pomi, animale, oameni, agoniseli de-o viaţă. Prăpăd, nu altceva ! Nici podul de ciment, altfel falnic, nu rezistase. Îşi descălţase tălpile de beton, vechi şi groase, şi plecase să colinde împrejurimile. Se plictisise să tot privească de sus lumea, îl strângea monotonia de până atunci. Viitura rădea orice i se nimerea în cale, de parcă era o lighioană uriaşă şi neagră scăpată din ţinuturile blestemăţiei drăceşti. La faţa locului au sosit pompieri, jandarmi, poliţişti, politicieni, dar cine nu se înfiinţase acolo ? Căutau să-şi explice potopul şi să-l oprească întru câtva. Se dădeau de ceasul apocalipsei, întrebând ba la Alexandria, ba la Bucureşti, la specialiştii cu facultăţi multe, care să fie pricina. Citeau înfriguraţi hărţile şi nu găseau neam răspunsul la urgie, stârvurile se adunau în jur. Când se părea că stihia îi şterge de pe faţa pământului, un moşneag, uitat de veacurile de altădată, i-a luminat. “Mergi pe viul apei !”, atât le-a spus şi nimic în plus. Şi mergând, inşii aceia cu şcoli înalte au descoperit taina. Viul apei era chiar traseul din moşi-strămoşi al pârâului, poteca pe unde se revărsa în anotimpurile ploioase. Pe acolo îşi săpase de secole albia, uneori strâmtă, alteori largă, şi îşi vărsa năduful mâlos. Ploaia îl învia deodată, ploaia bogată, nu stropeala de vară, şi ce era să facă, să stea ca prostu' ? Pleca puhoi, ca turbat, şi transforma viaţa în moarte, glodul în mocirlă. Indivizii sofisticaţi îl numeau sinistru, da' lui nici că-i păsa, ştia că-l cheamă drumul străvechi, memoria proaspătă pe veci. În cumplita dezlănţuire se lovea de şosele, de gospodării şi de te miri ce, puse taman pe viul imposibil de evitat. Oamenii ignoraseră sufletul viu al apei, îl nesocotiseră, închipuindu-şi neghiob că îşi vor supune şi natura. Că o vor păcăli şi amăgi cu o îndiguire sau vreo improvizaţie de chirpici, cu efemeride. Degeaba, ploaia şi pârâiaşul se încârdăşeau când şi când şi presărau spaima şi doliul pe oriunde treceau. Soarele răsărea din nou, răzoarele se uscau iute, iarba creştea şi mai verde, iar, cu timpul, oamenii micşorau întâmplarea în mintea lor. Ridicau la repezeală cruci, care să le amintească de cei duşi la inundaţie, şi cu asta basta. Viaţa curgea netulburată, şi povestea ”Drobului de sare” n-avea să piară vreodată. Ehe, de-am învăţa cu toţii că apa are un viu, că necazul are un viu, că noi, laolaltă, avem un viu… îndeosebi iubirea. Ori viul destinului, îndrăgi-l-ar norocul ! Cât despre viul ţării, el s-a stins demult. Dar nu învăţăm o iotă şi de aceea nenorocirea petrecută prin România inundabilă se va repeta şi mâine, şi poimâine… de-a pururi.
Citește pe Antena3.ro
