“Viul apei”

“Mergi  pe viul apei, taică, şi te vei lămuri !”, aşa  i-a zis odată un ţăran din sud unui ştab de la judeţ venit la inundaţie. Plouase zile de-a rândul, şi pârâiaşul  de lângă sat se umflase ca un apucat. Ieşise dintre maluri şi o luase printre casele ţăranilor , cărând pomi, animale, oameni, agoniseli de-o viaţă. Prăpăd, nu altceva ! Nici podul de ciment, altfel falnic, nu rezistase. Îşi descălţase tălpile de beton, vechi şi  groase, şi  plecase să colinde împrejurimile. Se plictisise  să tot privească de sus lumea, îl strângea  monotonia de până atunci. Viitura rădea orice i se nimerea în cale, de parcă era o lighioană  uriaşă şi neagră scăpată din ţinuturile blestemăţiei drăceşti. La faţa locului au sosit pompieri,  jandarmi,   poliţişti, politicieni, dar cine nu se înfiinţase acolo ? Căutau să-şi explice potopul şi să-l oprească întru câtva. Se dădeau de ceasul apocalipsei, întrebând  ba la Alexandria, ba la Bucureşti, la specialiştii cu facultăţi multe, care să fie pricina. Citeau înfriguraţi  hărţile şi  nu găseau neam răspunsul la urgie, stârvurile  se adunau  în jur. Când se părea că stihia îi şterge de pe  faţa pământului, un moşneag, uitat de veacurile de altădată, i-a luminat. “Mergi pe viul  apei !”, atât le-a spus şi  nimic în plus. Şi mergând, inşii aceia cu şcoli înalte au descoperit taina. Viul apei era chiar traseul din moşi-strămoşi al pârâului, poteca pe unde se revărsa în anotimpurile ploioase. Pe acolo îşi  săpase de secole albia, uneori strâmtă, alteori largă, şi îşi vărsa  năduful mâlos. Ploaia îl învia deodată, ploaia bogată, nu stropeala de vară,  şi ce era să facă, să stea ca prostu' ? Pleca puhoi, ca turbat, şi transforma viaţa în moarte,  glodul în mocirlă. Indivizii sofisticaţi îl numeau sinistru, da' lui nici că-i păsa, ştia că-l cheamă drumul străvechi, memoria proaspătă pe veci. În cumplita  dezlănţuire se lovea de şosele, de gospodării şi de te miri ce, puse taman pe viul imposibil de evitat. Oamenii ignoraseră sufletul viu al apei, îl nesocotiseră, închipuindu-şi neghiob că îşi vor supune şi natura. Că o vor păcăli şi amăgi cu o îndiguire sau vreo improvizaţie de chirpici, cu efemeride. Degeaba, ploaia şi pârâiaşul se încârdăşeau când şi când şi presărau spaima şi doliul  pe oriunde treceau. Soarele răsărea din nou, răzoarele se uscau iute, iarba creştea  şi mai verde, iar, cu timpul, oamenii micşorau întâmplarea în mintea lor. Ridicau la repezeală  cruci, care să le amintească de cei duşi la inundaţie, şi cu asta basta. Viaţa curgea netulburată, şi povestea ”Drobului de sare” n-avea să piară vreodată. Ehe, de-am învăţa cu toţii că apa are un viu, că necazul are un viu, că noi, laolaltă, avem un viu… îndeosebi iubirea. Ori viul destinului, îndrăgi-l-ar norocul ! Cât despre viul ţării, el s-a stins demult. Dar nu învăţăm o iotă şi de aceea nenorocirea  petrecută  prin  România inundabilă  se va repeta  şi mâine, şi poimâine… de-a pururi.