Zadarnica înviere a lui Marin Preda

Nu ştiu cât de corect îmi intitulez acest text "Pamflet cordial", pentru că    mi-am pierdut gustul exact al cuvintelor. Ele nu mai înseamnă ceea ce însemnau tradiţional. S-au îmbolnăvit şi ele de ipocrizie şi de oportunism. Ca să poată supravieţui, ele îşi declară averile cu parcimonie şi ambiguitate. Impozitul pe cuvânt a crescut. E vremea cumplită în care e mai bine să te declari interjecţie, ca să te strecori prin vămile Fiscului politizat. În plus, nici nu mai ţin minte înţelesul unor cuvinte din altă epocă: dinamism, linişte socială, frăţie, iubire, memorie. Au scăzut pensiile clasicilor, prin cimitire şi prin cărţi. Reducerea numărului de paznici şi de îngrijitori de morminte se tot petrece de ani şi ani, încât vandalizarea mormintelor mai bogate e o acţiune de dorit, la care autorităţile parcă te invită. Devenim din ce în ce mai sălbatici şi mai profani. Nu mai există aparatură în măsură să semnalizeze legăturile de sânge şi de neam. Au apărut prafuri ieftine, nu numai în farmacii, pentru o rapidă spălare a minţilor. Este atmosfera în care, nu numai că se poate muri liniştit, că nimeni nu observă, dar nici amintirea marilor morţi din trecut nu mai există. Cine şi-a adus aminte sâmbătă, 15 mai 2010, că exact acum 30 de ani, într-o noapte iresponsabilă, murea absurd marele prozator român, cel mai mare al noii clasicităţi româneşti, Marin Preda?

Pe noi ne preocupă mărunţişurile mizerabile ale vieţii, tranzacţiile cu ticăloşia, despăducherea de politicienii corupţi şi cinici ai momentului, micile arvuneli ale unui viitor în formă de ciubuc, ce minciuni a mai spus preşedintele Băsescu, ce gudurări a mai cunoscut mult prea credinciosul său Boc, ce ni se mai ia din ceea ce ne închipuisem că avem definitiv, din moment ce trăim dintr-un stat de drept, cum mai retrogradează România, din două în două trepte, ce străini s-au îmbogăţit în competiţie cu bandiţi autohtoni din proiecţiile murdare ale guvernului, cum mai stăm cu cerşetoria, ce molime noi au apărut în satele noastre, câţi medici ne-au mai rămas, ce bănci s-au mai spart, cu câţi sinucigaşi se mai laudă moartea.

Care Marin Preda? Care Nichita Stănescu? Care Labiş? Care Eminescu? Care Caragiale? Ăstuia din urmă actorul Caramitru îi şi ştersese numele din titlul Teatrului Naţional din Bucureşti. Care Teatrul Naţional Ion Luca Caragiale din Bucureşti? Merită acest berar să stea pe titlul Teatrului Naţional? Care Teatru Naţional? Oare nu ne mai vine mintea la cap să terminăm cu această idee reacţionară, cu această noţiune iritantă, cu această naţiune răsuflată? Criteriul regional nu-i bun? Ne înverşunăm prosteşte să mai fim români, într-o lume în care naţionalismul se suprataxează pentru că împiedică buna circulaţie a comisionului din ţară în ţară. Iar noi o ţinem creanga, cu scriitori, cu autori de cărţi în limba română. Ce să ne facă ei nouă, astăzi, când adevărate valori digitale, ca Băsescu, Boc, Berceanu, Vlădescu, supraluminează noaptea creierelor noastre îmbâcsite de comunism, cu patriotismul său cu tot?

Dar nici prea iubiţii şi lăudaţii lideri n-au vână suficientă. De ce nu pun ei tunurile pe mormintele retrograde ale acestor reprezentanţi ai unui trecut de care nu vrem să ne mai aducem aminte? Atât trecutul general cât şi trecutul recent! Se consumă şi multă hârtie, destul de scumpă, în opera de omagiere a acestor scriitori vechi. Există şi indivizi cu sufletele slabe, care consumă în prostie lumânări, pe care le aprind la mormintele celor comemoraţi. Aşa ceva ne situează în preistorie. Avem nevoie de brute. Avem nevoie de curve. Avem nevoie de creiere netede. Avem nevoie de găşti de interese. Avem nevoie de demolatori experimentaţi. Trebuie să terminăm şi cu universităţile şi cu Academia şi cu cercetarea ştiinţifică, adică să continuăm ceea ce am început cu o oarecare sfială şi cu un inutil respect. Uniunile de creaţie ar merita şi ele un plug adânc care să răstoarne brazdă peste ele. Şi să construim în locul lor blocuri moderne, baruri, bordeluri, săli pentru jocuri de noroc. Ce mai atâta trăncăneală şi ezitare? Au venit alte timpuri. Dacă nu vom şti să le înţelegem şi să le facem voia, nu e decât păcatul nostru că nu ne-am dat seama că ne-a plecat de mult drumul de sub tălpi şi pământul de sub picioare.

Şi, totuşi, pentru aceia dintre noi care au o memorie incurabilă şi nu vor să uite împrejurarea că, într-o noapte iresponsabilă de 15 mai a anului 1980, murea irepetabilul, fundamentalul scriitor român Marin Preda - acest pamflet-lacrimă, acest omagiu alimentat de cărbuni de otravă, această cerere de iertare şi acest recviem. În situaţia umilitoare în care ăştia v-ar tăia pensia şi v-ar scurta mormântul, zadarnică v-ar fi învierea, mon cher, în această biată străinătate care poartă numele ţării în care v-aţi născut. Nu mai veniţi înapoi, domnule Marin Preda! Aveţi răbdare, venim noi la dumneavoastră.  


DOR DE PREDA
Eu cred că ai plecat pe undeva,
La ora când tresare bobu-n orz,
Şi ai uitat şi nu te-ai mai întors;
Mon cher, mi-e tare dor de dumneata.

Şi, Doamne, câte-aveam să mai aud
De la ţăranul trist cu ochelari,
De la ţăranul trist, cu gânduri mari,
Salcâmul nostru genial din Sud!

Ce dracu s-a-ntâmplat, Mon cher, de taci,
Şi ai lăsat Delirul nesfârşit,
Tu, Dintre Pământeni Cel Mai Iubit,
În calendarul cu ţărani săraci?

În lumea pământească nu mai eşti,
În lumea literară nici atât,
Finalul veacului e mai urât
Fără lumina Mâinii ţărăneşti.

La orizont e iarăşi clasa ta,
Marine Preda, scriitor român,
De veghe Moromeţii tăi rămân
Când Cartea nu-i mai poate ţine-n ea.

Te-ai depărtat de noi cu paşi înceţi,
Contempli cu mirare tot ce e
Şi-ntrebi cum întrebai mereu: de ce?
Şi satul are iarăşi moromeţi.

Dar dintre toţi, oricâţi ar învia,
Acum când mi-amintesc că ni te-ai stins,
Cu toată disperarea, dinadins,
Mon cher, mi-e tare dor de dumneata.

Mon cher, mi-e tare dor de dumneata.
1982