Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Uneori gasesc intamplarile de parca le caut, mi-am spus atunci cand, de undeva dindaratul meu, am auzit un strigat gatuit: 'Pisiii!'. M-am intors si privirea mi s-a infipt in ochii pruncului. Se uita la mine cu spaima si, mi-a parut, cu oarecare nadejde, intepenit pe trotuarul opus. Tot atunci am zarit si pisicul terciuit pe asfalt si coada ochiului a prins zborul automobilului, ajuns departe.
Reflex, am ridicat aparatul fotografic. Pruncul mai mic, absent si infrigurat, parea sa nu fi observat moartea fulgerata in scurtimea acelor secunde, in vreme ce primul, mut, astepta o minune. Am trecut strada la ei. 'Era pisicul tau?' – l-am intrebat pe cel mare. 'Nu, nenea, dar ma cunostea. Era din vecini, dar se juca cu mine. Venea aici, urca pe gard si se intindea la obraz cand treceam.'
'Ma cunostea' si 'se juca cu mine' – doua propozitii cat altele o mie. Copilul putea sa imi spuna ca el cunostea pisicul si ca el se juca cu animalul, cum ar fi rostit oricare adult pripit. Luciditatea si sinceritatea lui trecusera insa in vorbe: el fusese doar un privilegiat. Bucuros de atentia pe care i-o aratase necuvantatorul, saptamani de-a randul pesemne, intelesese ca joaca aceea depindea nu atat de el, cat de increderea si bunavointa maruntului ghem cu blana. Care, iata, nu era o jivina oarecare, o jucarie vie, numai buna de luat in seama la chef si de uitat apoi, ci un prieten. Nu am fost inspirat cu consolarile si altceva decat o sudalma aruncata in urma masinii in care rula un ucigas senin nu cred ca am rostit.
M-am uitat de aproape la amestecul de sange si carne intins pe sosea. Era clar: nefericitul animal trecea strada corect, 'omeneste', exact pe 'zebra', cand l-a ajuns roata mortii. Rostogolit si strivit, fusese purtat si imprastiat dincolo de marcajul pietonal, ce pastra in albul sau urma aprinsa a ultimului strop de viata. Nefiind un om in traversare, cu siguranta ca bipedul de la volan nu socotise de cuviinta sa apese frana.
La cateva zile dupa intamplare, aflandu-ma pe un marcaj pietonal – intamplator pus chiar la intrarea unui spital de urgenta –, am simtit cum nu contez. Ca fiinta, ca om, ca masa. Senzatia este de neuitat. Lovitura fusese scurta si zborul spre pamant, ras cu capota masinii, a comprimat timpul. Am cazut alaturi de usa soferului, extras din ganduri si plonjat intr-o realitate abrupta si paralela, coplesita de taceri. O secunda, doua, cel mult. Strada a prins glas apoi si timpul s-a pus pe picioare o data cu mine, care, evaluandu-mi 'daunele', eram fericit: scapasem intreg.
Au urmat asteptarea la un serviciu de urgenta sub asediu si radiografiile, confirmandu-mi integritatea. In acest timp, politistii care imi instrumentasera accidentul au mai sosit de cateva ori, de pe strazi apropiate, de data asta de la accidente grave. Mai tarziu, la sediul Politiei, tanarul aflat la volanul acelei 'Honda civic' negre, cu numar de Bucuresti, imi marturisea ca se grabea fiindca il tot sunasera baietii de la firma si voia sa prinda 'verdele' la intersectia urmatoare. Fusesem victima clasicului accident de pe trecerile de pietoni romanesti: autovehiculele se oprisera pe banda de langa trotuar, asteptand ca pietonii sa traverseze. Pe banda a doua, ramasa complet libera, un grabit s-a grabit. Revenit acasa, marturisesc ca m-am uitat cu ochi foarte recunoscator la multe. Pana si la o sumedenie de obiecte.
Mi-am amintit apoi cum, cu putin timp inainte, trimisesem spre redactia Jurnalului National ecofabula 'SUV-uri, dobitoci si dobitoace', pe care o incheiam spunand: 'Multi oameni ar trebui sa conduca numai un car cu boi, cu cai, care, intelepti fiind, au ei grija de om'. Dobitocii de la volan constituiau insa doar jumatatea vizibila a raului.
Citește pe Antena3.ro
De curand, fiul meu a ispravit cursurile unei scoli de soferi. Urma examenul, cand instructorul l-a informat ca fara 200 de euro pentru politistul examinator nu are nici o sansa. 'Te pica si daca conduci corect. Asta e regula, n-avem ce face!' – l-a asigurat omul, care urma sa fie si intermediarul afacerii. Nu s-a inselat: toti colegii aflati in masina au luat examenul, mai putin el. Tot atunci, flacaul unui cunoscut 'cu situatie' – genul de om care nu se uita nici la bani, nici la principii –, trecuse examenul cu bine. Tatal insa a tinut sa mi se laude: 'I-am luat si categoria A, de motocicleta, sa fie, ca nu strica'. 'Cum? Fara scoala?' – am intrebat nelamurit. 'Fara. M-a costat in plus doar o suta de euro.'
