Ziua de mâine, săracă. Criza ca şi răul în viaţa românilor

În vara aceasta la Consiliul Europei la Strasbourg, un venerabil ziarist elveţian mă întreba de ce nu mai poate cumpăra mere, pere, prune, piersici sau carne de porc din România, aşa cum făcea în mod obişnuit înainte de 1990. Extrem de mirat de răspunsul meu, că noi, românii, importăm majoritatea alimentelor vândute în supermarketuri, ziaristul insista cu întrebarea: "Ce produc acum cei care produceau atunci?".

Indiferent de răspunsurile oferite de politicienii zilei, rezultatul şi numai rezultatul contează. Guvernanţii ne-au spus poveşti despre criză. Criza şi-a văzut de drumul ei precum răul în viaţa românilor. De unde vine răul? De la oameni fără centru moral în viaţa lor, de la fariseism. Îndemnul biblic din Evanghelia după Matei - "Farisei făţarnici (...) (voi) lăsaţi nefăcute lucrurile cele mai însemnate din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia. (...) Curăţaţi întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, plină de lăcomie şi necumpătare, pentru ca şi partea de afară să fie curată" - sună la fel de actual după două mii de ani.

Guvernul Boc a fost demis de Parlamentul Romniei printr-un joc politic democratic. Însă mai justificat era ca această demitere să sancţioneze o atitudine şi o acţiune anticriză complet eşuate. În acest an, contracţia economică, care conform unor evaluări de specialitate chiar pesimiste putea să fie de 5%, va depăşi în realitate nivelul catastrofal de 8%. Colac peste pupăză, tot în acest an, Guvernul a îndatorat ţara cu circa 20 de miliarde de lei împrumutaţi de la bănci din Romnia - bani de plăţi curente cu zero efect economic - precum şi cele 6 miliarde de euro trase din prea celebrul şi tristul împrumut de la FMI. Şi să nu uităm că mâine vom trăi cu ceea ce facem azi.

O incompetenţă omniprezentă, o birocraţie ca o ceaţă densă, în care nu vezi nici un reper sigur, sunt mai degrabă realităţile guvernării care a fost înlăturată de Parlament.
Ce preţ să mai plătească românii pentru a fi respectaţi şi pentru a trăi decent după Revoluţia atât de des trădată şi în tranziţia care a fost locul atâtor jafuri?

Chiang Kai-Shec, liderul partidului naţionalist chinez, la doar câteva
zile înainte de înfrângerea în faţa lui Mao Tze-Tung şi a armatei comuniste, întrebat de fiul său de ce partidul nu mai luptă împotriva corupţiei şi nedreptăţii, îi apreciază idealismul, dar îi mai spune: "Dacă vei mai cere asta vei pierde partidul" şi apoi adaugă "dar, dacă nu vei mai cere asta, vei pierde China". Cei care gândesc - deşi n-o spun - că eliminarea corupţiei şi nedreptăţii nu e decât naivitate şi idealism au pierdut România. Puterea politică trebuie să servească celor care ţi-au dat-o, iar nu celui care o primeşte. Măcar dacă oamenii aceştia s-ar căi şi ar începe, chiar lent, să îmbunătăţească stările de lucruri.

Suntem într-o politică ce moare sau care se transformă? Pentru a deveni mai responsabilă sau şi mai hrăpăreaţă? Diferenţa dintre este şi ar trebui în politică a devenit ca o prăpastie: minciuna aduce premiu, iar adevărul pierderi.

Avem oare un conflict între civilizaţie şi sălbăticie? Ce se petrece când lucrurile sălbatice intră în cetate şi aleargă bezmetic în spaţii cândva mai civilizate? Unii politicieni trebuie să fie scandalagii; aşa li se cere, aşa sunt apreciaţi de şefi. Oameni fără calităţi şi loialităţi, care alunecă cu atâta uşurinţă, compun un permanent tablou al trădării.
Fericirea românilor e o idee pe cale de dispariţie? O Românie aşa cum ne dorim, pe care să o numim o Românie Nouă, e posibilă numai prin unirea democraţiei cu competenţa.