Re'nut

Aveam vreo 19 ani şi eram student în anul întâi. Pe vremea aia mă atrăgeau mediile "boeme", cu tot felul de artişti plastici, elastici, scriitori şi alţi atârnători care beau toată ziua, se combinau între ei fiecare cu fiecare şi frecau menta.

Oamenii se strângeau prin anumite cârciumi unde macheau pe datorie, vorbeau la nesfârşit probleme "culturale" şi aveau, pe rând, accese de megalomanie în timpul cărora se considerau geniali. Mă împrietenisem cu Mihaela, o tipă mai mare decât mine cu vreo şase ani, care picta tot felul de bazaconii pe care le explica de fiecare dată altfel. Era combinată şi sponsorizată cu Dan, un sculptor de succes, teribil de însurat, care chiar vindea lucrări şi avea bani. Domnul sculptor era un fel de "mecenă" al nostru, mâna care ne dădea să bem. Apărea la masă, scotea un purcoi de bani (hârtiile albastre de 5.000 de lei, cu Avram Iancu) şi în faţa noastră se materializau beri sau pahare cu vodcă. Mihaela nu mă atrăgea fizic prea tare, dar îmi plăcea să stăm de vorbă, avea pusee de umor. În plus, nu m-aş fi dat la ea pentru simplul fapt că era amanta generosului Dan, care, pe lângă abilităţile de cumpărător de alcool, mai poseda şi un fizic impresionant şi nu aş fi dorit să se apuce să-mi sculpteze mutra.

În hrubă
Într-o zi am a ajuns mai târziu, după cursuri, la "Muzeul Literaturii", unde se strângea gaşca. La o masă, cu o privire abulică, zăcea Mihaela. Era beată cleşte. Ceilalţi, şi ei într-o stare inferioară de ebrietate, nu o prea luau în seamă, fiind preocupaţi să se laude cu viitoarele "opere". Mi s-a făcut milă de ea, i-am luat o cafea fără zahăr şi am încercat să o aduc în starea în care să poată să se ţină relativ bine pe picioare. După o jumătate de oră îşi revenise relativ, putea să vorbească, dar dădea rateuri la mers. Am remorcat-o şi am dus-o până la un taxi. M-a rugat să merg la ea acasă, că vrea să vorbim nu ştiu ce. Am ajuns la o casă cu curte şi am fost introdus într-un fel de hrubă. Mihaela locuia în demisolul viluţei părinţilor ei, cu care era certată. Avea o cameră mobilată simplu, cu un pat, o masă, câteva scaune, o bibliotecă. M-a condus plină de mândrie spre o debara şi a deschis uşa.

Coniacul
Înăuntru era o mulţime de sticle de coniac "Arad", produse încă înainte de căderea lui Ceauşescu. Mi-a zis plină de mândrie: "Tata, până să deschidă magazinul, a lucrat la Zarea. Păcălea toţi portarii şi pleca acasă cu sticle".

În ciuda protestelor mele cum că o să se facă la loc praştie, a luat o "antichitate" produsă în RSR şi a turnat în pahare. În timp ce beam, mi-a explicat că e distrusă fiindcă "Dan s-a decis să se întoarcă de tot la vaca de nevastă-sa". În ochii ei, relaţia part-time pe care o avea cu sculptorul era complet compromisă. Am încercat vagi consolări de genul "las' că vă împăcaţi voi!", am băgat textul cu "toţi bărbaţii e porci" şi nu am băgat de seamă că trecusem la a doua sticlă. După încă vreo jumătate de oră, Mihaela a trecut la atac. Mi-a declarat plină de patos că vrea să se răzbune pe Dan, să-l înşele chiar în acel moment cu cine se nimereşte. Cum mă nimeream doar eu în cameră, am dat să plec, scuzându-mă că a doua zi trebuie să mă trezesc devreme. Ea mi-a zis că nu se poate, că a încuiat uşa şi a ascuns cheia, că nu o să plec până nu-i fac ceva. Am temporizat şi am spus, oarecum resemnat, că mi-e greu să o pun chiar cu ea şi că aş mai avea nevoie de ceva coniac, pentru curaj. A mai scos o sticlă din stocul în aparenţă interminabil. După vreo două pahare mi-am dat seama că m-am ameţit rău de tot. Ultima amintire, înainte de a mi se rupe filmul, este cu Mihaela, ţinând sticla-n mână şi zbierând la mine: "Dacă nu mă f... nu-ţi mai torn!".

Sweet Home
M-am trezit la mine-n pat, acasă. Un vecin şugubăt, nea Pricop, Dumnezeu să-l ierte, că între timp a murit, mi-a spus că am fost adus, după adresa din buletin, de o "domnişoară drăguţă", cu semnalmentele Mihaelei. A ţinut să mă asigure că şi el făcea d-astea când a fost tânăr şi că nu s-a supărat când l-am înjurat de mamă şi mătuşi confundându-l cu un misterios Nicu. Nici până în ziua de azi nu ştiu dacă în timpul cât am fost "în pauză" am dat un rateu spectaculos sau am funcţionat pe pilot automat. Mihaela s-a împăcat, firesc, peste câteva zile, cu sculptorul. Au mai rămas împreună vreo doi ani, apoi ea s-a măritat cu un om blajin, inginer fără pretenţii "artistice". Şi în ziua de azi, când ne întâlnim întâmplător, îmi face cu ochiul, complice. După episodul ăsta eu am scos coniacul Arad de pe lista mea de preferinţe bahice.