Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Incăpere amenajată simplu: două fotolii, o canapea, o măsuţă aşezată intre fotolii, un pat, rafturi cu cărţi, mai multe jucării de pluş de diferite mărimi reprezentănd diverse animale existente sau inchipuite. Pe măsuţă luminează difuz o veioză. Lăngă veioză un aparat de radio vechi, pe lămpi. Afară este noapte. Fereastră mare, intunecată. Se aude ploaie măruntă, de toamnă. Elvira stă intinsă in pat. Gavril citeşte un ziar, cufundat in fotoliu.
- Piesă de teatru in cinci scene
PROLOG
(înainte de începerea propriu-zisă a piesei se va auzi în difuzoare zgomotul produs de o ploaie măruntă, de toamnă. Pe acest fundal, tot în difuzoare – şi după ce intensitatea luminii din sala de spectacol a fost redusă, pregătind începerea spectacolului, o voce – ca la radio – va lectura pasajul de mai jos din „IONA”; de preferat ca pasajul din „Iona” să fie lecturat, înainte de ridicarea cortinei, de un actor, cel mai indicat fiind chiar actorul care joacă rolul lui Gavril, în aceeaşi costumaţie ca în monologul de la scena 5. Într-o atare situaţie, zgomotul produs de ploaie se va auzi la difuzoare după ce va fi fost lecturat respectivul pasaj.):
„Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea, căci strigarea răutăţii ei s-a urcat pân’ la Mine. Dar Iona s-a sculat să fugă de dinaintea feţei Domnului, la Tarsis.(...)
Şi s-a făcut a doua oară cuvântul Domnului către Iona, zicând: Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte-n ea potrivit întâiului cuvânt pe care Eu ţi l-am grăit. Iar Iona s-a dus la Ninive, aşa cum îi spusese Domnul. Ninive Îi era lui Dumnezeu cetate mare, ca la trei zile de mers. Şi Iona a prins a intra în cetate preţ de o zi de mers, şi propovăduia zicând: Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită. Iar oamenii din Ninive i-au dat crezare lui Dumnezeu şi au propovăduit post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cel mai mare dintre ei pân’ la cel mai mic.(...)
Iar Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors din căile lor cele rele; şi I-a părut rău lui Dumnezeu de răul pe care zisese să li-l facă; şi nu l-a făcut.
Dar Iona s-a întristat cu întristare mare şi s-a tulburat. Şi I s-a rugat Domnului, zicând: O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele mele pe care le-am grăit pe când încă mă aflam în ţara mea? Tocmai de-aceea apucasem să fug la Tarsis: fiindcă ştiam că Tu eşti milostiv şi îndurat, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, şi că-Ţi pare rău de răutăţi. Şi acum, Stăpâne Doamne, viaţa mea ia-o de la mine; căci mai bine mi-e să mor decât să trăiesc. Iar Domnul a zis către Iona: Eşti supărat?... Şi a ieşit Iona din cetate şi a şezut în preajma cetăţii; şi acolo şi-a făcut un umbrar; şi a şezut sub el, la umbră, până când va vedea ce se întâmplă cu cetatea.”.
Scena 1
Încăpere amenajată simplu: două fotolii, o canapea, o măsuţă aşezată între fotolii, un pat, rafturi cu cărţi, mai multe jucării de pluş de diferite mărimi reprezentând diverse animale existente sau închipuite. Pe măsuţă luminează difuz o veioză. Lângă veioză un aparat de radio vechi, pe lămpi. Afară este noapte. Fereastră mare, întunecată. Ploaia se va auzi în surdină. Elvira stă întinsă în pat. Gavril citeşte un ziar, cufundat în fotoliu.
Elvira: La fel ?
Gavril: La fel.
Elvira: Nici mai mult, nici mai puţin ?
Gavril: Nici.
Elvira: Cât să fi trecut ?
Gavril: (citeşte fără a da vreun răspuns).
Elvira: Te-am întrebat cât a trecut !
Gavril: Am auzit.
Elvira: Ei, cât?
Gavril: Tot cât m-ai întrebat acum o oră, plus ora respectivă.
Elvira: Aşadar , doi ani şi nouă zile…
Gavril: Mda.
Elvira: Ăia ce mai scriu ?!
Gavril: Că plouă la fel, peste tot.
Elvira: Măcar de-ar turna cu găleata, să se termine odată!
Gavril: (citeşte în continuare, fără a da un răspuns).
Elvira: Am auzit că unii s-au apucat să-şi construiască corăbii. Aşa e? Scrie şi despre asta?
Gavril: Nu!
Elvira: Îţi spun eu! Chiar vecinul de sub noi, şi el a început. Altfel, ce crezi că face cu cuiele pe care ţi le-a cerut?
Gavril: (se opreşte o clipă din citit, o priveşte, apoi întoarce pagina şi îşi continuă lectura).
Elvira: Şi tu i le-ai dat pe toate. Nu mai avem nici un cui, nici măcar unul micuţ … Şi când te gândeşti ce drăguţe erau. Ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Eu, una, mă uitam la ele în fiecare zi. Erau preferatele mele.
Gavril: Desigur.
Elvira: Nu l-ai păstrat nici măcar pe cel mic?
Gavril: Nici.
Elvira: Pe el l-am iubit cel mai mult. Avea ceva aparte.
Gavril: Ce să-i faci, asta e viaţa. N-ai ce-i face.
Elvira: Se ridică în picioare, se aşază în celălalt fotoliu şi închide ochii: “ Azinoapte am visat că zburam. Peste tot era apă, iar eu pluteam aşa, aiurea. Nu se vedea nicio stâncă, nici un petec de pământ, cât de mic. Totul era albastru. Nici măcar nori, nu am văzut niciunul. Albastru dedesubt, albastru deasupra. Şi, lucrul cel mai straniu, era ceva care mă atrăgea în povestea asta. Nu ştiam încotro mă îndrept, dar mă atrăgea tocmai necunoscutul …”.
Gavril: Oi fi fost corbul lui Noe. Probabil că şi pe el l-a încercat acelaşi sentiment de vreme ce nu s-a mai întors. I-au plăcut prea mult depărtările, necunoscutul, cum îi spui tu…
Elvira: Poate.
Gavril: Ei, şi unde ai ajuns până la urmă?
Elvira (privindu-l şăgalnic): Lângă un nesuferit care debitează numai prostii.
(Se aud ciocănituri în uşă. Intră Ignat, intempestiv, fără a aştepta un răspuns).
Ignat: Mii de scuze, mii şi mii de scuze!
Gavril: Ei, ce s-a întâmplat?!…
Ignat: Dacă s-ar putea…
Elvira: Nu mai avem cuie. (după o scurtă pauză): Le-aţi înfipt pe toate? Chiar şi pe cel mic?
Ignat: Pe toate.
Elvira: Nu m-am aşteptat la aşa ceva din partea dvs... Câtă lipsă de omenie. Auzi, chiar şi pe cel mic. Şi doar v-am spus cât de mult îl iubesc… Nimeni nu ştie ce e într-un suflet de mamă.
Ignat: O, nu trebuie să aveţi nicio teamă. M-am purtat cu el părinteşte. Nici nu vă închipuiţi câtă atenţie, câtă afecţiune i-am acordat.
Elvira: Tot degeaba, de vreme ce i-aţi dat cu ciocanul în cap.
Ignat: Dar l-am făcut un cui împlinit. L-am ajutat să-şi împlinească destinul…
Gavril: Ce vă aduce la noi?
Ignat: Dacă s-ar putea…
Elvira: Nu se poate.
Ignat: Dacă nu se poate, nu se poate!
Gavril: Ce să se poată, domnule ?
Ignat: Aş avea nevoie de o umbrelă. Pe a mea a luat-o vântul. Era o umbrelă frumoasă, dar a luat-o vântul. Asta e, în ziua de azi nu mai poţi să ai încredere în nimeni. (Se aşază pe celălalt fotoliu). Pot să iau loc? Toată ziua am umblat prin ploaie, abia de-mi mai trag sufletul.
Gavril si Elvira (uimiti, intr-un glas, accentuând cuvintele): Aţi umblat toată ziua prin ploaie ???!!!
Ignat (privindu-şi resemnat hainele): După cum se vede!
Gavril: Au mai crescut apele?
Ignat: A, câtuşi de puţin. Dacă nu te uiţi cu atenţie, nici nu observi. Am văzut mulţi oameni uitându-se şi n-au spus nimic. Mergeau aşa, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Puţin melancolici, dar aproape indiferenţi .
Gavril (privind cu atenţie un articol din ziar): Aici scrie că nu au mai crescut. Spun că reţelele de canalizare fac faţă cu brio şi asta pentru că avem un Guvern care a ştiut la timp să găsească soluţiile perfecte. (accentuând cuvintele):
Care-va-să-zică, Dezvoltarea reţelelor de canalizare este soluţia perfectă.”...
Ignat: Dacă o spune Guvernul, e clar că n-au mai crescut; nu şi-ar putea permite aşa ceva, n-ar fi frumos. Dar în alte ţări ce se mai spune, ce se mai întâmplă ?
Gavril: În linii generale, cam acelaşi lucru.
Ignat: Cică egiptenii sunt fericiţi. Dansează în ploaie şi râd cu toată gura. Guvernul lor zice că aşteaptă acest eveniment de secole. Că e, cu adevărat, un eveniment istoric…
Gavril: Un eveniment istoric care s-ar putea să ne propulseze direct în eternitate.
Ignat: Iar în Sahara, o, în Sahara, a înflorit un mandarin.
Elvira: Îmi plac mandarinele. Anul trecut am mâncat mandarine. Deşi erau drăguţe, le-am mâncat. Au fost gustoase. Mi-a părut rău dup-aceea. M-am gândit că poate sunt ultimele dintr-un lung neam de mandarine. Acum mă simt mai liniştită. Dacă a înflorit un mandarin, sunt cu adevărat liniştită.
Ignat: Puteţi fi sigură, doamnă. Sunt convins că nu a existat mandarin mai frumos.
Elvira: Mulţumesc.
Gavril ( citeşte în continuare din ziar ): „Autorităţile indoneziene au mobilizat armata, poliţia şi zeci de echipe de voluntari pentru a evacua oamenii rămaşi izolaţi din Jakarta din cauza inundaţiilor de mare amploare produse în această regiune a lumii. Ultimul bilanţ indică 20 de morţi şi peste 200.000 de sinistraţi. Revărsările de ape s-au produs în urma mai multor zile de ploi diluviene. Pe străzi nu se mai poate circula decât cu bărcile. Apa a năvălit în case şi foarte mulţi oameni s-au refugiat pe acoperişuri aşteptând în frig şi înfometaţi ca cineva să le vină în ajutor.”
Ignat (comentează): Cu bărcile?! Pe străzi?!... Înseamnă că Jakarta s-a transformat într-un fel de Veneţie...
Gavril: N-aş zice tocmai asta. Nu cred că le arde să se plimbe cu gondolele şi să cânte canţonete. Din câte înţeleg, stau mai mult pe acoperişuri. Mă rog, cei care au reuşit să scape. Acolo nu mai înfloresc mandarini...
Elvira: Cu ăştia e rezolvată problema. Au scăpat. Nu ca la noi, picătura chinezească. I-au umflat apele şi gata, ce atâtea întrebări.
Gavril(ironic): Or sta mai prost cu reţelele de canalizare. Se pare că la ei Guvernul n-a găsit soluţiile perfecte.
Gavril (citeşte în continuare din ziar): „Un copil a plecat din proprie iniţiativă în zonele inundate. După câteva zile, a fost văzut apărând cu barca plină de câini, pisici şi alte animale. Erau inclusiv melci. A explicat că toţi au grijă de salvarea oamenilor, dar de animale nu se ocupă nimeni. Uite-l pe Noe, au exclamat localnicii văzându-l apărând cu barca plină de tot soiul de animale.”
Ignat: Un Noe copil? Îmi place. Cred că în felul lui şi Noe tot copil a fost. Copiii au în cap numai lucruri trăsnite. Nu poţi crede că în corabia pe care ai construit-o încape toată lumea, fără să fii copil.
Gavril: În definitiv, poate că aşa ar fi trebuit să se întâmple lucrurile. O corabie a lui Noe fără nici un om la bordul ei. Poate că tocmai acesta este lucrul pe care l-a înţeles acest copil.
Elvira: Cred că ai urmărit prea mult emisiunea „Salvaţi animalele”.
Ignat: Vreţi să spuneţi că Dumnezeu a greşit când a salvat Omul? Că ar fi fost o idee mai fericită o lume lipsită de Oameni?
Gavril: Vreau să spun că îmi este din ce în ce mai greu să înţeleg. A trecut atâta vreme de când plouă fără încetare, fără a putea întrezări vreun sfârşit. Mă gândesc că ploaia asta ne transmite ceva dar, ce mă macină mai mult, este faptul că nu pot întrezări sensul. Ne manifestam ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă ploaia asta nesfârşită ar fi cel mai firesc lucru cu putinţă. Şi totuşi ştim că se întâmplă ceva, că nu poate fi o simplă întâmplare. La ştiri, în ziare, peste tot suntem anunţaţi că este un fenomen meteo mai puţin obişnuit, dar care nu constituie motiv de îngrijorare. Nu trebuie să ne alarmăm, autorităţile ţin sub control situaţia. „Tot ce trebuie să faceţi este să staţi cuminţi în casele voastre şi să urmăriţi emisiunile de divertisment.”.
Elvira: Eu urmăresc în fiecare zi „ viaţa suricatelor ”. (se îndreaptă spre Gavril pe care îl îmbrăţişează cu dragoste amestecată cu compasiune). Îngeraşul meu, cum se gândeşte el la toate! Suricata mea preferată! Nu fi îngrijorat, că n-o să te lase pe tine mama!
Ignat: Vă gândiţi că ar putea fi un semn? Că Dumnezeu şi-a uitat Promisiunea şi vrea să îşi distrugă propria Creaţie? Vă gândiţi că vine Ptotopul?
Gavril: Mă gândesc că a uitat şi de Potop, şi de Creaţie. S-ar putea să ne fi uitat de tot.
Ignat (ridicându-se brusc în picioare): Mă scuzaţi, trebuie să plec.
Elvira: Ce?! Cum?! Ce s-a întâmplat?!
Ignat: Neîntârziat trebuie să umblu prin ploaie. Cu sau fără umbrelă, trebuie să umblu prin ploaie.
Elvira: Şi cu corabia cum rămâne?
Ignat: Care corabie ?!…
Elvira: Cea pe care v-aţi apucat s-o construiţi!
Ignat( privind uimit spre Gavril ): Care corabie, domnule?!
Elvira ( accentuând silabele ): Co-ra-bi-a ! Ştiţi ? Destinul…Cuiul…Noe…
Ignat (figură stupefiată): Ce cui, ce destin, ce corabie?
Gavril: Aşa crede ea, că v-aţi apucat să construiţi o corabie. S-a gândit că până la urmă o să ne înghită apele. Cu ploaia asta, nu mai ştii la ce să te aştepţi…
Ignat: Nu construiesc nicio corabie!
Elvira (afectată): Înseamnă că o să murim cu toţii!
( sfărşitul scenei 1)
(înainte de începerea propriu-zisă a piesei se va auzi în difuzoare zgomotul produs de o ploaie măruntă, de toamnă. Pe acest fundal, tot în difuzoare – şi după ce intensitatea luminii din sala de spectacol a fost redusă, pregătind începerea spectacolului, o voce – ca la radio – va lectura pasajul de mai jos din „IONA”; de preferat ca pasajul din „Iona” să fie lecturat, înainte de ridicarea cortinei, de un actor, cel mai indicat fiind chiar actorul care joacă rolul lui Gavril, în aceeaşi costumaţie ca în monologul de la scena 5. Într-o atare situaţie, zgomotul produs de ploaie se va auzi la difuzoare după ce va fi fost lecturat respectivul pasaj.):
„Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea, căci strigarea răutăţii ei s-a urcat pân’ la Mine. Dar Iona s-a sculat să fugă de dinaintea feţei Domnului, la Tarsis.(...)
Şi s-a făcut a doua oară cuvântul Domnului către Iona, zicând: Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte-n ea potrivit întâiului cuvânt pe care Eu ţi l-am grăit. Iar Iona s-a dus la Ninive, aşa cum îi spusese Domnul. Ninive Îi era lui Dumnezeu cetate mare, ca la trei zile de mers. Şi Iona a prins a intra în cetate preţ de o zi de mers, şi propovăduia zicând: Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită. Iar oamenii din Ninive i-au dat crezare lui Dumnezeu şi au propovăduit post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cel mai mare dintre ei pân’ la cel mai mic.(...)
Iar Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors din căile lor cele rele; şi I-a părut rău lui Dumnezeu de răul pe care zisese să li-l facă; şi nu l-a făcut.
Dar Iona s-a întristat cu întristare mare şi s-a tulburat. Şi I s-a rugat Domnului, zicând: O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele mele pe care le-am grăit pe când încă mă aflam în ţara mea? Tocmai de-aceea apucasem să fug la Tarsis: fiindcă ştiam că Tu eşti milostiv şi îndurat, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, şi că-Ţi pare rău de răutăţi. Şi acum, Stăpâne Doamne, viaţa mea ia-o de la mine; căci mai bine mi-e să mor decât să trăiesc. Iar Domnul a zis către Iona: Eşti supărat?... Şi a ieşit Iona din cetate şi a şezut în preajma cetăţii; şi acolo şi-a făcut un umbrar; şi a şezut sub el, la umbră, până când va vedea ce se întâmplă cu cetatea.”.
Scena 1
Încăpere amenajată simplu: două fotolii, o canapea, o măsuţă aşezată între fotolii, un pat, rafturi cu cărţi, mai multe jucării de pluş de diferite mărimi reprezentând diverse animale existente sau închipuite. Pe măsuţă luminează difuz o veioză. Lângă veioză un aparat de radio vechi, pe lămpi. Afară este noapte. Fereastră mare, întunecată. Ploaia se va auzi în surdină. Elvira stă întinsă în pat. Gavril citeşte un ziar, cufundat în fotoliu.
Elvira: La fel ?
Gavril: La fel.
Elvira: Nici mai mult, nici mai puţin ?
Gavril: Nici.
Elvira: Cât să fi trecut ?
Gavril: (citeşte fără a da vreun răspuns).
Elvira: Te-am întrebat cât a trecut !
Gavril: Am auzit.
Elvira: Ei, cât?
Gavril: Tot cât m-ai întrebat acum o oră, plus ora respectivă.
Elvira: Aşadar , doi ani şi nouă zile…
Gavril: Mda.
Elvira: Ăia ce mai scriu ?!
Gavril: Că plouă la fel, peste tot.
Elvira: Măcar de-ar turna cu găleata, să se termine odată!
Gavril: (citeşte în continuare, fără a da un răspuns).
Elvira: Am auzit că unii s-au apucat să-şi construiască corăbii. Aşa e? Scrie şi despre asta?
Gavril: Nu!
Elvira: Îţi spun eu! Chiar vecinul de sub noi, şi el a început. Altfel, ce crezi că face cu cuiele pe care ţi le-a cerut?
Gavril: (se opreşte o clipă din citit, o priveşte, apoi întoarce pagina şi îşi continuă lectura).
Elvira: Şi tu i le-ai dat pe toate. Nu mai avem nici un cui, nici măcar unul micuţ … Şi când te gândeşti ce drăguţe erau. Ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Eu, una, mă uitam la ele în fiecare zi. Erau preferatele mele.
Gavril: Desigur.
Elvira: Nu l-ai păstrat nici măcar pe cel mic?
Gavril: Nici.
Elvira: Pe el l-am iubit cel mai mult. Avea ceva aparte.
Gavril: Ce să-i faci, asta e viaţa. N-ai ce-i face.
Elvira: Se ridică în picioare, se aşază în celălalt fotoliu şi închide ochii: “ Azinoapte am visat că zburam. Peste tot era apă, iar eu pluteam aşa, aiurea. Nu se vedea nicio stâncă, nici un petec de pământ, cât de mic. Totul era albastru. Nici măcar nori, nu am văzut niciunul. Albastru dedesubt, albastru deasupra. Şi, lucrul cel mai straniu, era ceva care mă atrăgea în povestea asta. Nu ştiam încotro mă îndrept, dar mă atrăgea tocmai necunoscutul …”.
Gavril: Oi fi fost corbul lui Noe. Probabil că şi pe el l-a încercat acelaşi sentiment de vreme ce nu s-a mai întors. I-au plăcut prea mult depărtările, necunoscutul, cum îi spui tu…
Elvira: Poate.
Gavril: Ei, şi unde ai ajuns până la urmă?
Elvira (privindu-l şăgalnic): Lângă un nesuferit care debitează numai prostii.
(Se aud ciocănituri în uşă. Intră Ignat, intempestiv, fără a aştepta un răspuns).
Ignat: Mii de scuze, mii şi mii de scuze!
Gavril: Ei, ce s-a întâmplat?!…
Ignat: Dacă s-ar putea…
Elvira: Nu mai avem cuie. (după o scurtă pauză): Le-aţi înfipt pe toate? Chiar şi pe cel mic?
Ignat: Pe toate.
Elvira: Nu m-am aşteptat la aşa ceva din partea dvs... Câtă lipsă de omenie. Auzi, chiar şi pe cel mic. Şi doar v-am spus cât de mult îl iubesc… Nimeni nu ştie ce e într-un suflet de mamă.
Ignat: O, nu trebuie să aveţi nicio teamă. M-am purtat cu el părinteşte. Nici nu vă închipuiţi câtă atenţie, câtă afecţiune i-am acordat.
Elvira: Tot degeaba, de vreme ce i-aţi dat cu ciocanul în cap.
Ignat: Dar l-am făcut un cui împlinit. L-am ajutat să-şi împlinească destinul…
Gavril: Ce vă aduce la noi?
Ignat: Dacă s-ar putea…
Elvira: Nu se poate.
Ignat: Dacă nu se poate, nu se poate!
Gavril: Ce să se poată, domnule ?
Ignat: Aş avea nevoie de o umbrelă. Pe a mea a luat-o vântul. Era o umbrelă frumoasă, dar a luat-o vântul. Asta e, în ziua de azi nu mai poţi să ai încredere în nimeni. (Se aşază pe celălalt fotoliu). Pot să iau loc? Toată ziua am umblat prin ploaie, abia de-mi mai trag sufletul.
Gavril si Elvira (uimiti, intr-un glas, accentuând cuvintele): Aţi umblat toată ziua prin ploaie ???!!!
Ignat (privindu-şi resemnat hainele): După cum se vede!
Gavril: Au mai crescut apele?
Ignat: A, câtuşi de puţin. Dacă nu te uiţi cu atenţie, nici nu observi. Am văzut mulţi oameni uitându-se şi n-au spus nimic. Mergeau aşa, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Puţin melancolici, dar aproape indiferenţi .
Gavril (privind cu atenţie un articol din ziar): Aici scrie că nu au mai crescut. Spun că reţelele de canalizare fac faţă cu brio şi asta pentru că avem un Guvern care a ştiut la timp să găsească soluţiile perfecte. (accentuând cuvintele):
Care-va-să-zică, Dezvoltarea reţelelor de canalizare este soluţia perfectă.”...
Ignat: Dacă o spune Guvernul, e clar că n-au mai crescut; nu şi-ar putea permite aşa ceva, n-ar fi frumos. Dar în alte ţări ce se mai spune, ce se mai întâmplă ?
Gavril: În linii generale, cam acelaşi lucru.
Ignat: Cică egiptenii sunt fericiţi. Dansează în ploaie şi râd cu toată gura. Guvernul lor zice că aşteaptă acest eveniment de secole. Că e, cu adevărat, un eveniment istoric…
Gavril: Un eveniment istoric care s-ar putea să ne propulseze direct în eternitate.
Ignat: Iar în Sahara, o, în Sahara, a înflorit un mandarin.
Elvira: Îmi plac mandarinele. Anul trecut am mâncat mandarine. Deşi erau drăguţe, le-am mâncat. Au fost gustoase. Mi-a părut rău dup-aceea. M-am gândit că poate sunt ultimele dintr-un lung neam de mandarine. Acum mă simt mai liniştită. Dacă a înflorit un mandarin, sunt cu adevărat liniştită.
Ignat: Puteţi fi sigură, doamnă. Sunt convins că nu a existat mandarin mai frumos.
Elvira: Mulţumesc.
Gavril ( citeşte în continuare din ziar ): „Autorităţile indoneziene au mobilizat armata, poliţia şi zeci de echipe de voluntari pentru a evacua oamenii rămaşi izolaţi din Jakarta din cauza inundaţiilor de mare amploare produse în această regiune a lumii. Ultimul bilanţ indică 20 de morţi şi peste 200.000 de sinistraţi. Revărsările de ape s-au produs în urma mai multor zile de ploi diluviene. Pe străzi nu se mai poate circula decât cu bărcile. Apa a năvălit în case şi foarte mulţi oameni s-au refugiat pe acoperişuri aşteptând în frig şi înfometaţi ca cineva să le vină în ajutor.”
Ignat (comentează): Cu bărcile?! Pe străzi?!... Înseamnă că Jakarta s-a transformat într-un fel de Veneţie...
Gavril: N-aş zice tocmai asta. Nu cred că le arde să se plimbe cu gondolele şi să cânte canţonete. Din câte înţeleg, stau mai mult pe acoperişuri. Mă rog, cei care au reuşit să scape. Acolo nu mai înfloresc mandarini...
Elvira: Cu ăştia e rezolvată problema. Au scăpat. Nu ca la noi, picătura chinezească. I-au umflat apele şi gata, ce atâtea întrebări.
Gavril(ironic): Or sta mai prost cu reţelele de canalizare. Se pare că la ei Guvernul n-a găsit soluţiile perfecte.
Gavril (citeşte în continuare din ziar): „Un copil a plecat din proprie iniţiativă în zonele inundate. După câteva zile, a fost văzut apărând cu barca plină de câini, pisici şi alte animale. Erau inclusiv melci. A explicat că toţi au grijă de salvarea oamenilor, dar de animale nu se ocupă nimeni. Uite-l pe Noe, au exclamat localnicii văzându-l apărând cu barca plină de tot soiul de animale.”
Ignat: Un Noe copil? Îmi place. Cred că în felul lui şi Noe tot copil a fost. Copiii au în cap numai lucruri trăsnite. Nu poţi crede că în corabia pe care ai construit-o încape toată lumea, fără să fii copil.
Gavril: În definitiv, poate că aşa ar fi trebuit să se întâmple lucrurile. O corabie a lui Noe fără nici un om la bordul ei. Poate că tocmai acesta este lucrul pe care l-a înţeles acest copil.
Elvira: Cred că ai urmărit prea mult emisiunea „Salvaţi animalele”.
Ignat: Vreţi să spuneţi că Dumnezeu a greşit când a salvat Omul? Că ar fi fost o idee mai fericită o lume lipsită de Oameni?
Gavril: Vreau să spun că îmi este din ce în ce mai greu să înţeleg. A trecut atâta vreme de când plouă fără încetare, fără a putea întrezări vreun sfârşit. Mă gândesc că ploaia asta ne transmite ceva dar, ce mă macină mai mult, este faptul că nu pot întrezări sensul. Ne manifestam ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă ploaia asta nesfârşită ar fi cel mai firesc lucru cu putinţă. Şi totuşi ştim că se întâmplă ceva, că nu poate fi o simplă întâmplare. La ştiri, în ziare, peste tot suntem anunţaţi că este un fenomen meteo mai puţin obişnuit, dar care nu constituie motiv de îngrijorare. Nu trebuie să ne alarmăm, autorităţile ţin sub control situaţia. „Tot ce trebuie să faceţi este să staţi cuminţi în casele voastre şi să urmăriţi emisiunile de divertisment.”.
Elvira: Eu urmăresc în fiecare zi „ viaţa suricatelor ”. (se îndreaptă spre Gavril pe care îl îmbrăţişează cu dragoste amestecată cu compasiune). Îngeraşul meu, cum se gândeşte el la toate! Suricata mea preferată! Nu fi îngrijorat, că n-o să te lase pe tine mama!
Ignat: Vă gândiţi că ar putea fi un semn? Că Dumnezeu şi-a uitat Promisiunea şi vrea să îşi distrugă propria Creaţie? Vă gândiţi că vine Ptotopul?
Gavril: Mă gândesc că a uitat şi de Potop, şi de Creaţie. S-ar putea să ne fi uitat de tot.
Ignat (ridicându-se brusc în picioare): Mă scuzaţi, trebuie să plec.
Elvira: Ce?! Cum?! Ce s-a întâmplat?!
Ignat: Neîntârziat trebuie să umblu prin ploaie. Cu sau fără umbrelă, trebuie să umblu prin ploaie.
Elvira: Şi cu corabia cum rămâne?
Ignat: Care corabie ?!…
Elvira: Cea pe care v-aţi apucat s-o construiţi!
Ignat( privind uimit spre Gavril ): Care corabie, domnule?!
Elvira ( accentuând silabele ): Co-ra-bi-a ! Ştiţi ? Destinul…Cuiul…Noe…
Ignat (figură stupefiată): Ce cui, ce destin, ce corabie?
Gavril: Aşa crede ea, că v-aţi apucat să construiţi o corabie. S-a gândit că până la urmă o să ne înghită apele. Cu ploaia asta, nu mai ştii la ce să te aştepţi…
Ignat: Nu construiesc nicio corabie!
Elvira (afectată): Înseamnă că o să murim cu toţii!
( sfărşitul scenei 1)
Scena 2
În parc. Ignat stă aşezat pe o bancă. Bineînţeles, plouă. Are pălărie în cap şi o umbrelă nedesfăcută, sprijinită de bancă. In faţa băncii se află o alee pe care se plimbă o domnişoară necunoscută. Aceasta este urmată îndeaproape de un căţel (eventual îl ţine în lesă), pe care îl cheamă Karl. Domnişoara Necunoscută aruncă priviri spre Ignat, din ce în ce mai insistente. Într-un final se aşază pe bancă, iniţial la celălalt capăt al ei. Ignat nu îi acordă atenţie. Priveşte ploaia, dus pe gânduri. Domnişoara Necunoscută se apropie de Ignat încet-încet şi în trepte, până ajunge lângă el.
Domnişoara Necunoscută: Bag seama, domnule, că dumneavoastră vă place ploaia!
Ignat: (priveşte în continuare în gol, fără a-i răspunde).
Domnişoara Necunoscută: De mult vă urmăresc. V-am văzut aici şi-aseară, şi alaltăieri seară. Ce mai încolo şi încoace, parcă aţi fi aici dintotdeauna. Faceţi parte din peisaj, domnule! Vă identificaţi cu banca asta, parcă aţi fi unul şi acelaşi lucru. (se apleacă şi studiază cu atenţie picioarele lui Ignat): Mă gândeam că aţi prins rădăcini. I-am zis şi lui Karl: Karl dragă, să ştii tu că omul ăsta nu mai pleacă de-aici! Nu mai poate. O fi prins rădăcini. Ai grijă, să nu care cumva să urinezi pe el. Auzi tu, Karl? C-ai mai făcut tu de-astea, neruşinat mic ce eşti. Pramatie!
(Se ridică de pe bancă, cuprinsă brusc de entuziasm, şi perorează însufleţită):
Domnule, dar dumneavoastră sunteţi un adevărat erou!... Uitaţi-vă în jur!... Nimeni nu mai are curajul să iasă afară, în afară de dvs…. S-au ascuns cu toţii, s-au băgat care pe unde a apucat… Nu mai vezi ţipenie de om. Doar dumneavoastră mai sunteţi afară, singur singurel… Şi cu mine.
Dacă e să murim, o să murim împreună, domnule! Eu sunt o romantică, să ştiţi. Mie îmi place să mă plimb prin ploaie. Chiar şi acum îmi place să mă plimb prin ploaie. Vreau să mor frumos, domnule! Într-un cadru romantic. I-am zis şi lui Karl: Karl dragă, ăştia deja au murit. S-au băgat în văgăunile lor şi nici măcar nu îşi dau seama că au murit. Nu le mai place viaţa, Karl, nu mai ştiu să trăiască.
(se aşază extenuată pe bancă şi conchide): Nici chiar aşa!
Urmează un dialog cu voce egală, în care Domnişoara Necunoscută răspunde sec si apatic la întrebările lui Ignat:
Ignat: Ziceţi că vă place ploaia?
Domnişoara Necunoscută: Da!
Ignat: Chiar şi acum, când plouă de atâta timp?
Domnişoara Necunoscută: Da!
Ignat: Că sunteţi romantică?...
Domnişoara Necunoscută: Da!
Ignat: Şi că vreţi să muriţi frumos?...
Domnişoara Necunoscută: Da!
Ignat: … într-un cadru romantic?
Domnişoara Necunoscută: Da!
Ignat: Dar eu nu vreau să mor! Cine v-a spus dumneavoastră că vreau să mor! Fie şi într-un cadru romantic. Eu vreau să trăiesc, doamnă! Mie imi place viaţa!
Domnişoara Necunoscută: Domnule dragă, domnule dragă!... Dumneavoastră sunteţi ud, domnule dragă!... Tare ud mai sunteţi!… (îl îmbrăţişează). Sărăcuţu‘ de dumneavoastră… Şi eu vreau să trăiesc, domnule! Şi mie îmi place viaţa! Nu-i aşa, Karl? Ia arată tu la domnu‘ cum ştim noi să ne jucăm (începe să se joace cu Karl). Vedeţi, domnule?
(după ce se joacă cu Karl, se aşază din nou pe bancă. Îşi duce mâinile la faţă şi începe să plângă. Apoi îşi scoate o batistă din poşetă – sau i-o dă Ignat – şi urmează):
Domnişoara Necunoscută: Dar dacă …
Ignat: Dacă?! …
Domnişoara Necunoscută: Dacă până la urmă o să ne astupe apele? Ia spuneţi dumneavoastră, ce ne facem noi atunci?! Ce ne facem, Karl căţelule?!
(urmează un moment de tăcere, în care fiecare este incapabil să dea un răspuns. După care, plină de vervă, spune):
Domnişoara Necunoscută: Ştiţi ce-o să facem? O să dansăm, domnule! Da, da, nu vă mai uitaţi aşa uimit la mine!... O să dansăm până ne astupă apele! Aşa, ca să le facem în ciudă! Vă place valsul? Să nu-mi spuneţi că nu vă place! Nu vreau să mă dezamăgiţi tocmai acum, când am găsit soluţia. Ia să vedem cum ştiţi dumneavoastră să dansaţi...
( se ridică, îi întinde mâna lui Ignat şi amândoi încep să danseze în ritm de vals, fără a se auzi efectiv muzica; Domnişoara Necunoscută fredonează o melodie în timp ce dansează, care pare a fi “Dunărea Albastră“. După ce dansează se reaşază pe bancă fără a mai spune nimic o vreme, după care ):
Ignat: Aţi fredonat “ Dunărea Albastră.”!
Domnişoara Necunoscută: N-a fost Dunărea Albastră!
Ignat: Ba da, ba da, Dunărea Albastră era!
Domnişoara Necunoscută: Nu!
Ignat: Ba da – ba da – ba da – ba da!…
Domnişoara Necunoscută: Ba nu –ba nu – ba nu – ba nu!
Ignat: (făcând o figură îmbufanată): Nici nu mai vorbesc cu dumneavostră! ( Se retrage cât mai la marginea băncii, cu un cot sprijinit de speteaza băncii, cu spatele întors pe jumătate către Domnişoara Necunoscută; la rândul ei, Domnişoara Necunoscută se retrage către celălalt capăt al băncii, luând o poziţie asemănătoare cu a lui Ignat. O perioadă de timp se ignoră reciproc, găsindu–şi alte ocupaţii, după care Domnişoara Necunoscută începe):
Domnişoara Necunoscută: Şi dacă ar fi fost „Dunărea Albastră “, ce?!
Ignat: Nu ar fi fost nimic!
Domnişoara Necunoscută: Uite că era chiar “ Dunărea Albastră “!
Ignat: Nu era “ Dunărea Albastră “! Nu vreau să spuneţi asta doar ca să-mi faceţi mie pe voie!
Domnişoara Necunoscută: Nu, domnule, nu aşa!... A fost „Dunărea Albastră “!
Ignat: Bine, dacă spuneţi dumneavoastră, a fost „Dunărea Albastră”!
Domnişoara Necunoscută: Vă spun eu, domnule: vă e frică! Sunteţi şi dumneavoastră tot ca ceilalţi! Cum auziţi ceva legat de apă, cum incepeţi să tremuraţi... Muriţi de frică, domnilor! Nu mai sunteţi în stare nici să ascultaţi un cântec fără să vă gândiţi la moarte! Dacă fredonezi acum “ Dunărea Albastră “, e ca şi cum ai cânta prohodul! Cântec de înmormântare! Doamne, şi ce melodie frumoasă... Unde vă este speranţa, domnilor! Unde vi s-au dus cântecul, dansul?! De ce vă e frică, de ce nu aveţi curajul să speraţi în continuare?
( Urmeză o perioadă de tăcere în care Ignat o priveşte încurcat, după care se apropie de ea încet-încet şi treptat, aşa cum a făcut Domnişoara Necunoscută la început. Când ajunge lângă ea, îi spune ):
Ignat: Ştiţi ce? O să ne plimbăm cu barca! Dacă ne astupă apele, o să ne plimbăm cu barca! O să vâslim până la capătul pământului, până când nu o să mai putem! Şi o să cântăm “ Dunărea Albastră “ sau “ Barca pe valuri“, dacă vă place. (fredonează „barca pe valuri “ ). Vedeţi că nu îmi este frică? Că pot să cânt fără a-mi fi teamă?
Domnişoara Necunoscută: ( se ridică de pe bancă, ia în mână o frunză de pe jos, pe care o studiază atent, după care îi dă drumul într-un ochi de apă creat pe alee de ploaie; privesc o vreme amândoi la modul în care pluteşte frunza în ochiul de apă- eventual sulfă când unul, când altul în ea pentru a o face să se mişte).
Domnişoara Necunoscută: Vedeţi? Aşa o să plutim şi noi! ( se apleacă şi începe să-l mângâie pe Karl. Adaugă ):
Domnişoara Necunoscută: Lui Karl nu îi place să se plimbe cu barca.
Ignat: Atunci o hidrobicicletă. Vom înfrunta apele cu hidrobicicleta. Eu si cu dumneavoastră, pedalând prin şuvoaie, străpungând temerari Potopul cu hidrobicicleta…
Domnişoara Necunoscută: Domnule!… Domnule!… Dumneavoastră sunteţi un visător, domnule!... Vai, ce amintiri îmi stârniţi!… Ştiti ce? Eram odată supărată… tare supărată eram. Nici nu vă pot spune cât de supărată. Îmi revenea în minte obsesiv o imagine. Mă gândeam la un câmp imens, plin de zăpadă. Vedeam un cal alergând prin acel pustiu. Cred că pe atunci citeam mult literatura rusă. Mi se părea sfâşietor de trist. Şi mă gândeam: Cum aş putea să scap? Cum să fac să dispară această imagine obsesivă? Şi ştiţi la ce m-am gândit? Trebuie să-l schimb. Pe el, pe cal. Ca să distrug tristeţea, trebuie să pun un alt animal în loc. Să înveselească puţin atmosfera. Să alerge el prin pustiu, pe câmpul nesfârşit de zăpadă… Şi ştiţi ce-am găsit?
Ignat: Un iepure!
Domnişoara Necunoscută: Nu!
Ignat: Un hipopotam!
Domnişoara Necunoscută: Nici atât!
Ignat: Un măgar!
Domnişoara Necunoscută: Sunteţi pe-aproape! (zâmbind galeş): Dar unul aşa, care să semene cu dumneavoastră!
Ignat: Un cangur!
Domnişoara Necunoscută (aplaudând entuziasmată): Da, domnule, un cangur!...
Ignat: Nu pot să cred! Un cangur? Chiar un cangur? În plină literatură rusă?
Domnişoara Necunoscută (privind victorioasă la Ignat): Un cangur!...
Ignat: Oho! Trebuie să recunosc că aveţi imaginaţie! Parcă-i şi văd urechile fluturând în vânt...
Domnişoara Necunoscută (pierzând brusc din entuziasm): Dar nu mi-a ieşit. Până la urmă tot tristă am fost ...
Ignat: Nu se poate …
Domnişoara Necunoscută: Dacă vă spun!... Zău că nu vă mint.
Ignat (resemnat): Înseamnă că nici cu hidrobicicleta nu vă place.
Domnişoara Necunoscută: Cu hidrobicicleta? Ia spune tu, Karl, ti-ar place să înfruntăm Potopul cu hidrobicicleta? Ia spune-mi tu mie cum vezi problema asta? ( rămâne puţin pe gânduri). Cel puţin, nu o să ne înece tristeţea! Ar fi distractiv, nu ţi se pare? (către Ignat) Doar dacă…Ce culoare va avea ?
Ignat: Galbenă!
Domnişoara Necunoscută: Galbenă?!
Ignat: Galbenă!
Domnişoara Necunoscută: O hidrobicicletă galbenă i-ar place şi lui Karl.
- sfărşit scena 2 -
Domnişoara Necunoscută: Bag seama, domnule, că dumneavoastră vă place ploaia!
Ignat: (priveşte în continuare în gol, fără a-i răspunde).
Domnişoara Necunoscută: De mult vă urmăresc. V-am văzut aici şi-aseară, şi alaltăieri seară. Ce mai încolo şi încoace, parcă aţi fi aici dintotdeauna. Faceţi parte din peisaj, domnule! Vă identificaţi cu banca asta, parcă aţi fi unul şi acelaşi lucru. (se apleacă şi studiază cu atenţie picioarele lui Ignat): Mă gândeam că aţi prins rădăcini. I-am zis şi lui Karl: Karl dragă, să ştii tu că omul ăsta nu mai pleacă de-aici! Nu mai poate. O fi prins rădăcini. Ai grijă, să nu care cumva să urinezi pe el. Auzi tu, Karl? C-ai mai făcut tu de-astea, neruşinat mic ce eşti. Pramatie!
(Se ridică de pe bancă, cuprinsă brusc de entuziasm, şi perorează însufleţită):
Domnule, dar dumneavoastră sunteţi un adevărat erou!... Uitaţi-vă în jur!... Nimeni nu mai are curajul să iasă afară, în afară de dvs…. S-au ascuns cu toţii, s-au băgat care pe unde a apucat… Nu mai vezi ţipenie de om. Doar dumneavoastră mai sunteţi afară, singur singurel… Şi cu mine.
Dacă e să murim, o să murim împreună, domnule! Eu sunt o romantică, să ştiţi. Mie îmi place să mă plimb prin ploaie. Chiar şi acum îmi place să mă plimb prin ploaie. Vreau să mor frumos, domnule! Într-un cadru romantic. I-am zis şi lui Karl: Karl dragă, ăştia deja au murit. S-au băgat în văgăunile lor şi nici măcar nu îşi dau seama că au murit. Nu le mai place viaţa, Karl, nu mai ştiu să trăiască.
(se aşază extenuată pe bancă şi conchide): Nici chiar aşa!
Urmează un dialog cu voce egală, în care Domnişoara Necunoscută răspunde sec si apatic la întrebările lui Ignat:
Ignat: Ziceţi că vă place ploaia?
Domnişoara Necunoscută: Da!
Ignat: Chiar şi acum, când plouă de atâta timp?
Domnişoara Necunoscută: Da!
Ignat: Că sunteţi romantică?...
Domnişoara Necunoscută: Da!
Ignat: Şi că vreţi să muriţi frumos?...
Domnişoara Necunoscută: Da!
Ignat: … într-un cadru romantic?
Domnişoara Necunoscută: Da!
Ignat: Dar eu nu vreau să mor! Cine v-a spus dumneavoastră că vreau să mor! Fie şi într-un cadru romantic. Eu vreau să trăiesc, doamnă! Mie imi place viaţa!
Domnişoara Necunoscută: Domnule dragă, domnule dragă!... Dumneavoastră sunteţi ud, domnule dragă!... Tare ud mai sunteţi!… (îl îmbrăţişează). Sărăcuţu‘ de dumneavoastră… Şi eu vreau să trăiesc, domnule! Şi mie îmi place viaţa! Nu-i aşa, Karl? Ia arată tu la domnu‘ cum ştim noi să ne jucăm (începe să se joace cu Karl). Vedeţi, domnule?
(după ce se joacă cu Karl, se aşază din nou pe bancă. Îşi duce mâinile la faţă şi începe să plângă. Apoi îşi scoate o batistă din poşetă – sau i-o dă Ignat – şi urmează):
Domnişoara Necunoscută: Dar dacă …
Ignat: Dacă?! …
Domnişoara Necunoscută: Dacă până la urmă o să ne astupe apele? Ia spuneţi dumneavoastră, ce ne facem noi atunci?! Ce ne facem, Karl căţelule?!
(urmează un moment de tăcere, în care fiecare este incapabil să dea un răspuns. După care, plină de vervă, spune):
Domnişoara Necunoscută: Ştiţi ce-o să facem? O să dansăm, domnule! Da, da, nu vă mai uitaţi aşa uimit la mine!... O să dansăm până ne astupă apele! Aşa, ca să le facem în ciudă! Vă place valsul? Să nu-mi spuneţi că nu vă place! Nu vreau să mă dezamăgiţi tocmai acum, când am găsit soluţia. Ia să vedem cum ştiţi dumneavoastră să dansaţi...
( se ridică, îi întinde mâna lui Ignat şi amândoi încep să danseze în ritm de vals, fără a se auzi efectiv muzica; Domnişoara Necunoscută fredonează o melodie în timp ce dansează, care pare a fi “Dunărea Albastră“. După ce dansează se reaşază pe bancă fără a mai spune nimic o vreme, după care ):
Ignat: Aţi fredonat “ Dunărea Albastră.”!
Domnişoara Necunoscută: N-a fost Dunărea Albastră!
Ignat: Ba da, ba da, Dunărea Albastră era!
Domnişoara Necunoscută: Nu!
Ignat: Ba da – ba da – ba da – ba da!…
Domnişoara Necunoscută: Ba nu –ba nu – ba nu – ba nu!
Ignat: (făcând o figură îmbufanată): Nici nu mai vorbesc cu dumneavostră! ( Se retrage cât mai la marginea băncii, cu un cot sprijinit de speteaza băncii, cu spatele întors pe jumătate către Domnişoara Necunoscută; la rândul ei, Domnişoara Necunoscută se retrage către celălalt capăt al băncii, luând o poziţie asemănătoare cu a lui Ignat. O perioadă de timp se ignoră reciproc, găsindu–şi alte ocupaţii, după care Domnişoara Necunoscută începe):
Domnişoara Necunoscută: Şi dacă ar fi fost „Dunărea Albastră “, ce?!
Ignat: Nu ar fi fost nimic!
Domnişoara Necunoscută: Uite că era chiar “ Dunărea Albastră “!
Ignat: Nu era “ Dunărea Albastră “! Nu vreau să spuneţi asta doar ca să-mi faceţi mie pe voie!
Domnişoara Necunoscută: Nu, domnule, nu aşa!... A fost „Dunărea Albastră “!
Ignat: Bine, dacă spuneţi dumneavoastră, a fost „Dunărea Albastră”!
Domnişoara Necunoscută: Vă spun eu, domnule: vă e frică! Sunteţi şi dumneavoastră tot ca ceilalţi! Cum auziţi ceva legat de apă, cum incepeţi să tremuraţi... Muriţi de frică, domnilor! Nu mai sunteţi în stare nici să ascultaţi un cântec fără să vă gândiţi la moarte! Dacă fredonezi acum “ Dunărea Albastră “, e ca şi cum ai cânta prohodul! Cântec de înmormântare! Doamne, şi ce melodie frumoasă... Unde vă este speranţa, domnilor! Unde vi s-au dus cântecul, dansul?! De ce vă e frică, de ce nu aveţi curajul să speraţi în continuare?
( Urmeză o perioadă de tăcere în care Ignat o priveşte încurcat, după care se apropie de ea încet-încet şi treptat, aşa cum a făcut Domnişoara Necunoscută la început. Când ajunge lângă ea, îi spune ):
Ignat: Ştiţi ce? O să ne plimbăm cu barca! Dacă ne astupă apele, o să ne plimbăm cu barca! O să vâslim până la capătul pământului, până când nu o să mai putem! Şi o să cântăm “ Dunărea Albastră “ sau “ Barca pe valuri“, dacă vă place. (fredonează „barca pe valuri “ ). Vedeţi că nu îmi este frică? Că pot să cânt fără a-mi fi teamă?
Domnişoara Necunoscută: ( se ridică de pe bancă, ia în mână o frunză de pe jos, pe care o studiază atent, după care îi dă drumul într-un ochi de apă creat pe alee de ploaie; privesc o vreme amândoi la modul în care pluteşte frunza în ochiul de apă- eventual sulfă când unul, când altul în ea pentru a o face să se mişte).
Domnişoara Necunoscută: Vedeţi? Aşa o să plutim şi noi! ( se apleacă şi începe să-l mângâie pe Karl. Adaugă ):
Domnişoara Necunoscută: Lui Karl nu îi place să se plimbe cu barca.
Ignat: Atunci o hidrobicicletă. Vom înfrunta apele cu hidrobicicleta. Eu si cu dumneavoastră, pedalând prin şuvoaie, străpungând temerari Potopul cu hidrobicicleta…
Domnişoara Necunoscută: Domnule!… Domnule!… Dumneavoastră sunteţi un visător, domnule!... Vai, ce amintiri îmi stârniţi!… Ştiti ce? Eram odată supărată… tare supărată eram. Nici nu vă pot spune cât de supărată. Îmi revenea în minte obsesiv o imagine. Mă gândeam la un câmp imens, plin de zăpadă. Vedeam un cal alergând prin acel pustiu. Cred că pe atunci citeam mult literatura rusă. Mi se părea sfâşietor de trist. Şi mă gândeam: Cum aş putea să scap? Cum să fac să dispară această imagine obsesivă? Şi ştiţi la ce m-am gândit? Trebuie să-l schimb. Pe el, pe cal. Ca să distrug tristeţea, trebuie să pun un alt animal în loc. Să înveselească puţin atmosfera. Să alerge el prin pustiu, pe câmpul nesfârşit de zăpadă… Şi ştiţi ce-am găsit?
Ignat: Un iepure!
Domnişoara Necunoscută: Nu!
Ignat: Un hipopotam!
Domnişoara Necunoscută: Nici atât!
Ignat: Un măgar!
Domnişoara Necunoscută: Sunteţi pe-aproape! (zâmbind galeş): Dar unul aşa, care să semene cu dumneavoastră!
Ignat: Un cangur!
Domnişoara Necunoscută (aplaudând entuziasmată): Da, domnule, un cangur!...
Ignat: Nu pot să cred! Un cangur? Chiar un cangur? În plină literatură rusă?
Domnişoara Necunoscută (privind victorioasă la Ignat): Un cangur!...
Ignat: Oho! Trebuie să recunosc că aveţi imaginaţie! Parcă-i şi văd urechile fluturând în vânt...
Domnişoara Necunoscută (pierzând brusc din entuziasm): Dar nu mi-a ieşit. Până la urmă tot tristă am fost ...
Ignat: Nu se poate …
Domnişoara Necunoscută: Dacă vă spun!... Zău că nu vă mint.
Ignat (resemnat): Înseamnă că nici cu hidrobicicleta nu vă place.
Domnişoara Necunoscută: Cu hidrobicicleta? Ia spune tu, Karl, ti-ar place să înfruntăm Potopul cu hidrobicicleta? Ia spune-mi tu mie cum vezi problema asta? ( rămâne puţin pe gânduri). Cel puţin, nu o să ne înece tristeţea! Ar fi distractiv, nu ţi se pare? (către Ignat) Doar dacă…Ce culoare va avea ?
Ignat: Galbenă!
Domnişoara Necunoscută: Galbenă?!
Ignat: Galbenă!
Domnişoara Necunoscută: O hidrobicicletă galbenă i-ar place şi lui Karl.
- sfărşit scena 2 -
Scena 3
Aceeaşi încăpere (camera lui Gavril şi a Elvirei). Gavril şi Elvira stau aşezaţi în fotoliu, găsindu-şi felurite ocupaţii. Se aud ciocănituri în uşă.
Elvira: Ai auzit?
Gavril: Am auzit.
Elvira: Nu te duci să deschizi?
Gavril (rămânând impasibil în fotoliu): Sigur că da!
Elvira (se ridică şi se duce să deschidă uşa. Intră Ignat, Domnişoara Necunoscută şi Karl. Priveşte uimită la Karl): Un câine?
Domnişoara Necunoscută (la fel de uimită): Un câine?!
Ignat : Un câine!...
Elvira (privindu-l atent şi îndeaproape pe Karl). Nu, dar ăsta chiar e un câine!...
Domnişoara Necunoscută: (privindu-l, de asemenea, cu atenţie pe Karl). Da, domnule, un câine! Chiar este un câine! Formidabil!...Un câine!... La ora asta...
Elvira: Aşadar, un câine!
Domnişoara Necunoscută: Indubitabil! Zău că nu poate fi altceva!
Ignat: Dacă te uiţi mai cu atenţie, ai zice că e Karl! (către Domnişoara Necunoscută): Nu-i aşa că seamănă cu Karl? (privind atent printre gene, ca un adevarat specialist): Parcă aduce cu el, ce ziceţi? Seamănă puţin...
Domnişoara Necunoscută: A!... Karl!... Am uitat să vi-l prezint: el este Karl. Se ţine după mine de când cu ploile. Karl i-am spus. Nu-i aşa, Karl? Este un câine foarte devotat: nu pleacă de lângă tine nici mort. Orice ai face, tot nu pleacă de lângă tine. Nu-i aşa, Karl băiatule? Credeam că ai şters-o între timp. (arată spre Ignat): iar dumnealui este Ignat. Este un om foarte curajos, să ştiţi: umblă fără umbrelă prin ploaie. Un act de mare curaj, după cum singuri vă puteţi da seama. Nici n-am vazut om aşa de curajos. Dar dumneavoastră cum vă numiţi? (se adresează lui Ignat): Cum se numesc dumnealor, domnule!... Spuneaţi că îi cunoaşteţi! Aşa mi-aţi spus când am venit aici!...
Elvira (cu condescendenţă): Eu sunt Elvira! (arătând spre Gavril): Iar dumnealui este Gavril!
Domnişoara Necunoscută (întinde mâna hotărât şi dă noroc cu Gavril): Domnule, mă bucur! Tare mult mă bucur! Tare, tare mult! Sunteţi exact aşa cum mi-am închipuit! Eu sunt... Eu sunt... (către Ignat): Cine sunt eu, domnule! Cine să spun că sunt?!
Ignat: Domnişoara Necunoscută! (către Elvira şi Gavril): Nu vrea cu niciun chip să-şi spună numele. Cred că vrea să rămână misterioasă până la capăt.
Gavril: Cochetării potrivite unei domnişoare. Nu putem să ne punem împotrivă, dacă vrea să fie aşa necunoscută... Nu se cade. Misterul îi vine în sprijin frumuseţii. (către Domnişoara Necunoscută, cu condescendenţă): Plăcerea e de partea noastră!
Elvira (grijulie, precipitată): Dar luaţi loc, vă rog. Vai, ce zgribuliţi sunteţi. Veniţi de-afară? V-o fi fost frig. Gavril, dumnealor sunt uzi leoarcă. Ceva fierbinte? Un ceai? O cafea? Vezi, Gavril? Dumnealor au fost afară. Dumnealor chiar vin de-afară...
Gavril (sec): Văd!
Elvira (din ce în ce mai afectată): Iar noi stăm aici, singuri-singurei. N-am mai ieşit din văgăuna asta nici un minuţel. Dacă n-ar fi fost dumnealui (arată spre Ignat), am fi murit de foame. Mi s-au atrofiat muşchii de la picioare. Mă ia cu junghi. Uită-te şi tu cum merg... (face câţiva paşi exagerat de greoi, demonstrativ). Mă doare spatele. Îmi ţiuie urechile. Şi ce frumos era înainte... Cum ne plimbam amândoi, ţinându-ne de mână, pe străzi... Mai ţii minte? Ore în şir... ca doi îndrăgostiţi. Auzi tu, Gavril? Cred că numai noi am ramas înţepeniţi. Numai noi suntem speriaţi de ce este afară. Oamenii au ieşit de mult, se plimbă afară fără să le pese de ploaia asta, fără să le pese de nimic.
Gavril: Nu mai e nimeni pe străzi. (arătând spre Ignat şi Domnişoara Necunoscută, puţin ironic): Afară de dumnealor...
Domnişoara Necunoscută: A... cum puteţi să spuneţi aşa ceva! Sunt la oameni pe-afară că nici n-ai pe unde să mergi! N-ai pe unde să calci de ei, domnule!... Eu nici nu ştiu de unde au apărut atâţia!... Parcă erau mai puţini înainte, zău! (spre Ignat): Spune dumneata cum ne-am cunoscut!... Cât am aşteptat ca să găsesc o bancă!... ( către Elvira şi Ignat ): Dacă nu era dumnealui, nici nu ştiu ce mă făceam! Ore în şir n-am găsit o bancă liberă. Nici măcar una mititică. (făcând un gest de recunoştinţă către Ignat): Iar dumnealui... dumnealui m-a primit pe banca lui! Dacă vă vine să credeţi! Nici nu ştiţi cât îi sunt de recunoscătoare! Un adevărat domn, ce mai.
Elvira: Vezi, Gavril? Vezi ?
Gavril (ironic): Sigur că da! N-am nici cel mai mic dubiu. Bănuiesc că sunt buni înotători...
Domnişoara Necunoscută (lui Ignat): Spuneţi-i dumneavoastră, domnule, că pe mine nu vrea să mă creadă!
Ignat: O, bineînţeles că aşa e! Poate nu chiar atât de mulţi, dar... Ceva, ceva tot s-au adunat.
Gavril (simulând uimirea): Cum, mai e pe străzi cineva în afară de dumneavoastră?...
Domnişoara Necunoscută: Dacă mă gândesc puţin mai bine, aşa, ca să lăsăm la o parte exagerările, să nu fim, care-va-să-zică, prea exageraţi, câţiva tot sunt. Chiar singuri-singuri nu am fost.
Gavril: Nu-l uitaţi pe... Karl.
Elvira (patetic): Chiar nimeni? Nimeni în afară de dumneavoastră?
Domnişoara Necunoscută (resemnată): Nimeni!
Elvira: Poate erau şi nu i-aţi văzut...
Domnişoara Necunoscută: Să ştiţi că asta a fost... Cum de nu m-am gândit.
Elvira (prăbuşită psihic): Nimeni...
Domnişoara Necunoscută: Eu parcă am zărit pe cineva. Serios. Parcă-parcă...
Elvira (pierită): Vi s-a părut...
Domnişoara Necunoscută: Avea o umbrelă roşie...
Ignat : Umbrelă era? Mie mi s-a părut că aduce mai mult cu o...
Elvira: Ştiu că vreţi să mă încurajaţi! Dar nu are sens...
Ignat: Cum să nu aibă sens, doamnă! Toate au un sens!
Gavril: Un sens?... E bine că mai e cineva care chiar crede că există un sens. Şi eu aş vrea să...
Domnişoara Necunoscută: E adevărat? Şi dumneavoastră?
Elvira: Eu nu mai cred...
Ignat (către Elvira): Cum aşa! Şi corabia?!...Cu ea, cum rămâne?
Elvira: Care corabie?!
Ignat: Noe...
Elvira: Nu construieşte nimeni nicio corabie!
Domnişoara Necunoscută: De unde ştiţi dumneavoastră că nu construieşte! Toată lumea construieşte! Eu chiar am citit despre asta, să ştiţi! Cică niciodată nu s-au construit atâtea corăbii ca acum. Da, da, aşa scria! Păi credeţi că autorităţile ne lasă aşa, de izbelişte? Ia să vedeţi! Şi ce vapoare, Doamne! Nici nu vă imaginaţi cât sunt de mari. Imense. Titanicul e bărcuţă pe lângă ele. P’astea nimic nu le mai scufundă. Vai de gheţarul care le-ar ieşi în cale, atunci să te ţii! Nimic nu se mai alege de el! Şi ce confort, nu vă mai spun! Te roagă să ieşi de-acolo şi nu vrei! Nici mort nu mai ieşi!...
Elvira: Au şi grădini?...
Domnişoara Necunoscută: Ce nu au! Oraşe plutitoare, ce mai! Cu străzi şi parcuri în toată regula.
Elvira: Auzi, Gavril?! Au şi parcuri în care să ne plimbăm ţinându-ne de mână...
Gavril: Nu despre astfel de corăbii este vorba!
Elvira (patetic, cu o voce afectată): Dar despre ce, Gavril, despre ce este vorba?!...
Ignat: Cred că se gândeşte la o anumită corabie...
Domnişoara Necunoscută: Nu vă mai gândiţi la nimic! Cel mai bine e să nu te gândeşti la nimic!
Elvira: Eu mă gândesc la o grămadă de lucruri!...
Domnişoara Necunoscută: Mai bine dansaţi! Vă spun eu!
Ignat: Aşa e!
Elvira: Să dansez?
Domnişoara Necunoscută: Sigur că da! Face bine la sănătate! Şi nici nu vă mai ia cu junghi!...
Elvira: Nu mă mai ia cu junghi? Nu pot să cred! Adevărat? Pot să scap şi de durerea de spate?
Ignat: Parol! V-o spun din proprie experienţă! Scăpaţi chiar şi de ţiuitul din urechi!...
Elvira: Incredibil!...
Domnişoara Necunoscută (bătând din palme, ca un copil): Vedeţi? Vedeţi ce simplu e?
Gavril: Foarte simplu! Cum de nu mi-am dat seama până acum! Guvernul caută soluţii de ieşire prin dezvoltarea reţelelor de canalizare, iar dumneavoastră, prin dans! O ploaie tot o ploaie rămâne, ce atâta bătaie de cap! N-are importanţă că plouă de atâta timp, nu contează că nimic nu anunţă un final al acestei situaţii. Nu contează de ce. Nu contează nici măcar faptul că tot acest fenomen nu are nicio explicaţie logică. Totul e redus la un accident meteo. Asta, deocamdată, că încet-încet vom afla cât de normal este că se petrece acest lucru şi cum că de fapt suntem amfibii. Până mai ieri ne trăgeam din maimuţe, de-acum încolo o să ne tragem din rechini, rudele noastre din ocean. Şi, uite aşa, din aproape în aproape, până la urmă vom uita cine suntem.
Ignat: Sau de-abia acum vom afla cu adevărat!
Elvira (către Gavril): Eu cred că tu te tragi din suricate. (către Domnişoara Necunoscută şi Ignat): Nu-i aşa că aduce a suricată? Ia uitaţi-vă cu atenţie la ochii lui. Ce ziceţi?
Gavril: Mai ştii?! Orice este posibil.
Ignat: Şi cine credeţi dumneavoastră că suntem?
Gavril: Asta mă întreb şi eu, deşi nu cred că voi găsi vreodată răspunsul.
Ignat: Credeţi că ploaia asta ar putea fi un posibil răspuns? Că prin ea vom putea afla cine suntem?
Gavril: Cred că ploaia asta este întrebarea! Nu ştiu deocamdată care ar putea fi răspunsul...
Ignat: Dacă, într-adevăr, există vreunul.
Gavril: Ceea ce ştiu e că plutim din ce în ce mai mult în derivă. Şi nu e nevoie să vină apele ca să ne scufundăm de tot.
Ignat: Din câte observ, nici nu par a se grăbi prea mult. Deocamdată, doar ne ameninţă. Ne ţin în şah, cum s-ar spune.
Gavril: În şah pot fi ţinuţi numai regii! Nu şi nebunii...
Ignat: Nebuni? Ăsta să fie răspunsul? Că am înnebunit cu toţii?
Gavril: Tot ce se poate. Doar trăim într-un teatru al absurdului, nu? În definitiv, asta ne exprimă cel mai bine. Ne reducem la nişte roluri pe care le înţelegem din ce în ce mai puţin. Şi, dacă tot nu înţelegem nimic, măcar ne prefacem că avem ceva de spus. Am aflat între timp o grămadă de lucruri, am ajuns chiar şi în spaţiu, dar, de fapt, cu ce ne-am îmbogăţit? În ce măsură am devenit mai umani? În ce măsură tot acest progres a avut în vedere şi sufletul, nu doar o viaţă mai comodă, mai uşoară? Uita-ţi-vă şi dumneavoastră în jurul nostru: oamenii au devenit din ce în ce mai singuri, mai înstrăinaţi. Iar, dacă nu am înnebunit, într-adevăr, cum vă explicaţi că au apărut atâţia psihologi, psihoterapeuţi, psihiatri şi alte asemenea arătări?
În realitate, ne-am pierdut greutatea. Mâine-poimâine o să ne trezim mergând pe străzi ca astronauţii, pe lună. Aşa, plutind în imponderabil, cu zâmbetul pe buze, de la un nicăieri către alt nicăieri. Asta, bineînţeles, dacă între timp nu ne transformăm în locuitori ai unui vast şi nesfârşit ocean.
Ignat: Sau în lunatici, că tot am ajuns şi pe lună.
Domnişoara Necunoscută: Vă rog să nu mai interveniţi în dansul nostru! Vă rog foarte frumos!... Vedeţi bine că dezbatem probleme importante... Căutăm soluţii de ieşire...
Gavril (caustic): Văd.
Elvira (cu aplomb): Mie îmi plac mandarinele! V-am spus că-mi plac mandarinele?
Domnişoara Necunoscută: Şi dumneavoastră? Mult-mult de tot?
Elvira: Foarte mult.
Domnişoara Necunoscută ( ţopăie fericită ): Şi mie!
Elvira: Vezi, Gavril? Dumneaei îi plac mandarinele. Şi să danseze... Şi să...
Ignat: Şi să se plimbe prin ploaie!
Elvira (către Domnişoara Necunoscută, uimită): Chiar şi acum? Încă vă mai place să vă plimbaţi prin ploaie?
Domnişoara Necunoscută: Şi încă cum! Parcă niciodată nu a fost aşa de frumos...
Gavril (ironic): Creşte adrenalina!
Elvira: Vai, ce frumos! Să te plimbi şi acum prin ploaie... Ca în vremurile de demult. Ce romantic...
Domnişoara Necunoscută (prinzând curaj, din ce în ce mai entuziasmată): Nu veniţi şi dumneavoastră?
Elvira (mirată): Să venim?!... Unde?!...
Domnişoara Necunoscută: Cu noi!... Afară!... Să dansăm!... Şi să vă plimbaţi prin parc!... ţinându-vă de mână...
Elvira (accentuând gradual cuvintele): Cu voi? Afară?!... În ploaie?!...
Domnişoara Necunoscută (în culmea entuziasmului): Da! Cu noi! Afară!
Elvira (sec): Nici gând!
- sfărşitul scenei 3 -
Continuare - scenele 4,5,6
Elvira: Ai auzit?
Gavril: Am auzit.
Elvira: Nu te duci să deschizi?
Gavril (rămânând impasibil în fotoliu): Sigur că da!
Elvira (se ridică şi se duce să deschidă uşa. Intră Ignat, Domnişoara Necunoscută şi Karl. Priveşte uimită la Karl): Un câine?
Domnişoara Necunoscută (la fel de uimită): Un câine?!
Ignat : Un câine!...
Elvira (privindu-l atent şi îndeaproape pe Karl). Nu, dar ăsta chiar e un câine!...
Domnişoara Necunoscută: (privindu-l, de asemenea, cu atenţie pe Karl). Da, domnule, un câine! Chiar este un câine! Formidabil!...Un câine!... La ora asta...
Elvira: Aşadar, un câine!
Domnişoara Necunoscută: Indubitabil! Zău că nu poate fi altceva!
Ignat: Dacă te uiţi mai cu atenţie, ai zice că e Karl! (către Domnişoara Necunoscută): Nu-i aşa că seamănă cu Karl? (privind atent printre gene, ca un adevarat specialist): Parcă aduce cu el, ce ziceţi? Seamănă puţin...
Domnişoara Necunoscută: A!... Karl!... Am uitat să vi-l prezint: el este Karl. Se ţine după mine de când cu ploile. Karl i-am spus. Nu-i aşa, Karl? Este un câine foarte devotat: nu pleacă de lângă tine nici mort. Orice ai face, tot nu pleacă de lângă tine. Nu-i aşa, Karl băiatule? Credeam că ai şters-o între timp. (arată spre Ignat): iar dumnealui este Ignat. Este un om foarte curajos, să ştiţi: umblă fără umbrelă prin ploaie. Un act de mare curaj, după cum singuri vă puteţi da seama. Nici n-am vazut om aşa de curajos. Dar dumneavoastră cum vă numiţi? (se adresează lui Ignat): Cum se numesc dumnealor, domnule!... Spuneaţi că îi cunoaşteţi! Aşa mi-aţi spus când am venit aici!...
Elvira (cu condescendenţă): Eu sunt Elvira! (arătând spre Gavril): Iar dumnealui este Gavril!
Domnişoara Necunoscută (întinde mâna hotărât şi dă noroc cu Gavril): Domnule, mă bucur! Tare mult mă bucur! Tare, tare mult! Sunteţi exact aşa cum mi-am închipuit! Eu sunt... Eu sunt... (către Ignat): Cine sunt eu, domnule! Cine să spun că sunt?!
Ignat: Domnişoara Necunoscută! (către Elvira şi Gavril): Nu vrea cu niciun chip să-şi spună numele. Cred că vrea să rămână misterioasă până la capăt.
Gavril: Cochetării potrivite unei domnişoare. Nu putem să ne punem împotrivă, dacă vrea să fie aşa necunoscută... Nu se cade. Misterul îi vine în sprijin frumuseţii. (către Domnişoara Necunoscută, cu condescendenţă): Plăcerea e de partea noastră!
Elvira (grijulie, precipitată): Dar luaţi loc, vă rog. Vai, ce zgribuliţi sunteţi. Veniţi de-afară? V-o fi fost frig. Gavril, dumnealor sunt uzi leoarcă. Ceva fierbinte? Un ceai? O cafea? Vezi, Gavril? Dumnealor au fost afară. Dumnealor chiar vin de-afară...
Gavril (sec): Văd!
Elvira (din ce în ce mai afectată): Iar noi stăm aici, singuri-singurei. N-am mai ieşit din văgăuna asta nici un minuţel. Dacă n-ar fi fost dumnealui (arată spre Ignat), am fi murit de foame. Mi s-au atrofiat muşchii de la picioare. Mă ia cu junghi. Uită-te şi tu cum merg... (face câţiva paşi exagerat de greoi, demonstrativ). Mă doare spatele. Îmi ţiuie urechile. Şi ce frumos era înainte... Cum ne plimbam amândoi, ţinându-ne de mână, pe străzi... Mai ţii minte? Ore în şir... ca doi îndrăgostiţi. Auzi tu, Gavril? Cred că numai noi am ramas înţepeniţi. Numai noi suntem speriaţi de ce este afară. Oamenii au ieşit de mult, se plimbă afară fără să le pese de ploaia asta, fără să le pese de nimic.
Gavril: Nu mai e nimeni pe străzi. (arătând spre Ignat şi Domnişoara Necunoscută, puţin ironic): Afară de dumnealor...
Domnişoara Necunoscută: A... cum puteţi să spuneţi aşa ceva! Sunt la oameni pe-afară că nici n-ai pe unde să mergi! N-ai pe unde să calci de ei, domnule!... Eu nici nu ştiu de unde au apărut atâţia!... Parcă erau mai puţini înainte, zău! (spre Ignat): Spune dumneata cum ne-am cunoscut!... Cât am aşteptat ca să găsesc o bancă!... ( către Elvira şi Ignat ): Dacă nu era dumnealui, nici nu ştiu ce mă făceam! Ore în şir n-am găsit o bancă liberă. Nici măcar una mititică. (făcând un gest de recunoştinţă către Ignat): Iar dumnealui... dumnealui m-a primit pe banca lui! Dacă vă vine să credeţi! Nici nu ştiţi cât îi sunt de recunoscătoare! Un adevărat domn, ce mai.
Elvira: Vezi, Gavril? Vezi ?
Gavril (ironic): Sigur că da! N-am nici cel mai mic dubiu. Bănuiesc că sunt buni înotători...
Domnişoara Necunoscută (lui Ignat): Spuneţi-i dumneavoastră, domnule, că pe mine nu vrea să mă creadă!
Ignat: O, bineînţeles că aşa e! Poate nu chiar atât de mulţi, dar... Ceva, ceva tot s-au adunat.
Gavril (simulând uimirea): Cum, mai e pe străzi cineva în afară de dumneavoastră?...
Domnişoara Necunoscută: Dacă mă gândesc puţin mai bine, aşa, ca să lăsăm la o parte exagerările, să nu fim, care-va-să-zică, prea exageraţi, câţiva tot sunt. Chiar singuri-singuri nu am fost.
Gavril: Nu-l uitaţi pe... Karl.
Elvira (patetic): Chiar nimeni? Nimeni în afară de dumneavoastră?
Domnişoara Necunoscută (resemnată): Nimeni!
Elvira: Poate erau şi nu i-aţi văzut...
Domnişoara Necunoscută: Să ştiţi că asta a fost... Cum de nu m-am gândit.
Elvira (prăbuşită psihic): Nimeni...
Domnişoara Necunoscută: Eu parcă am zărit pe cineva. Serios. Parcă-parcă...
Elvira (pierită): Vi s-a părut...
Domnişoara Necunoscută: Avea o umbrelă roşie...
Ignat : Umbrelă era? Mie mi s-a părut că aduce mai mult cu o...
Elvira: Ştiu că vreţi să mă încurajaţi! Dar nu are sens...
Ignat: Cum să nu aibă sens, doamnă! Toate au un sens!
Gavril: Un sens?... E bine că mai e cineva care chiar crede că există un sens. Şi eu aş vrea să...
Domnişoara Necunoscută: E adevărat? Şi dumneavoastră?
Elvira: Eu nu mai cred...
Ignat (către Elvira): Cum aşa! Şi corabia?!...Cu ea, cum rămâne?
Elvira: Care corabie?!
Ignat: Noe...
Elvira: Nu construieşte nimeni nicio corabie!
Domnişoara Necunoscută: De unde ştiţi dumneavoastră că nu construieşte! Toată lumea construieşte! Eu chiar am citit despre asta, să ştiţi! Cică niciodată nu s-au construit atâtea corăbii ca acum. Da, da, aşa scria! Păi credeţi că autorităţile ne lasă aşa, de izbelişte? Ia să vedeţi! Şi ce vapoare, Doamne! Nici nu vă imaginaţi cât sunt de mari. Imense. Titanicul e bărcuţă pe lângă ele. P’astea nimic nu le mai scufundă. Vai de gheţarul care le-ar ieşi în cale, atunci să te ţii! Nimic nu se mai alege de el! Şi ce confort, nu vă mai spun! Te roagă să ieşi de-acolo şi nu vrei! Nici mort nu mai ieşi!...
Elvira: Au şi grădini?...
Domnişoara Necunoscută: Ce nu au! Oraşe plutitoare, ce mai! Cu străzi şi parcuri în toată regula.
Elvira: Auzi, Gavril?! Au şi parcuri în care să ne plimbăm ţinându-ne de mână...
Gavril: Nu despre astfel de corăbii este vorba!
Elvira (patetic, cu o voce afectată): Dar despre ce, Gavril, despre ce este vorba?!...
Ignat: Cred că se gândeşte la o anumită corabie...
Domnişoara Necunoscută: Nu vă mai gândiţi la nimic! Cel mai bine e să nu te gândeşti la nimic!
Elvira: Eu mă gândesc la o grămadă de lucruri!...
Domnişoara Necunoscută: Mai bine dansaţi! Vă spun eu!
Ignat: Aşa e!
Elvira: Să dansez?
Domnişoara Necunoscută: Sigur că da! Face bine la sănătate! Şi nici nu vă mai ia cu junghi!...
Elvira: Nu mă mai ia cu junghi? Nu pot să cred! Adevărat? Pot să scap şi de durerea de spate?
Ignat: Parol! V-o spun din proprie experienţă! Scăpaţi chiar şi de ţiuitul din urechi!...
Elvira: Incredibil!...
Domnişoara Necunoscută (bătând din palme, ca un copil): Vedeţi? Vedeţi ce simplu e?
Gavril: Foarte simplu! Cum de nu mi-am dat seama până acum! Guvernul caută soluţii de ieşire prin dezvoltarea reţelelor de canalizare, iar dumneavoastră, prin dans! O ploaie tot o ploaie rămâne, ce atâta bătaie de cap! N-are importanţă că plouă de atâta timp, nu contează că nimic nu anunţă un final al acestei situaţii. Nu contează de ce. Nu contează nici măcar faptul că tot acest fenomen nu are nicio explicaţie logică. Totul e redus la un accident meteo. Asta, deocamdată, că încet-încet vom afla cât de normal este că se petrece acest lucru şi cum că de fapt suntem amfibii. Până mai ieri ne trăgeam din maimuţe, de-acum încolo o să ne tragem din rechini, rudele noastre din ocean. Şi, uite aşa, din aproape în aproape, până la urmă vom uita cine suntem.
Ignat: Sau de-abia acum vom afla cu adevărat!
Elvira (către Gavril): Eu cred că tu te tragi din suricate. (către Domnişoara Necunoscută şi Ignat): Nu-i aşa că aduce a suricată? Ia uitaţi-vă cu atenţie la ochii lui. Ce ziceţi?
Gavril: Mai ştii?! Orice este posibil.
Ignat: Şi cine credeţi dumneavoastră că suntem?
Gavril: Asta mă întreb şi eu, deşi nu cred că voi găsi vreodată răspunsul.
Ignat: Credeţi că ploaia asta ar putea fi un posibil răspuns? Că prin ea vom putea afla cine suntem?
Gavril: Cred că ploaia asta este întrebarea! Nu ştiu deocamdată care ar putea fi răspunsul...
Ignat: Dacă, într-adevăr, există vreunul.
Gavril: Ceea ce ştiu e că plutim din ce în ce mai mult în derivă. Şi nu e nevoie să vină apele ca să ne scufundăm de tot.
Ignat: Din câte observ, nici nu par a se grăbi prea mult. Deocamdată, doar ne ameninţă. Ne ţin în şah, cum s-ar spune.
Gavril: În şah pot fi ţinuţi numai regii! Nu şi nebunii...
Ignat: Nebuni? Ăsta să fie răspunsul? Că am înnebunit cu toţii?
Gavril: Tot ce se poate. Doar trăim într-un teatru al absurdului, nu? În definitiv, asta ne exprimă cel mai bine. Ne reducem la nişte roluri pe care le înţelegem din ce în ce mai puţin. Şi, dacă tot nu înţelegem nimic, măcar ne prefacem că avem ceva de spus. Am aflat între timp o grămadă de lucruri, am ajuns chiar şi în spaţiu, dar, de fapt, cu ce ne-am îmbogăţit? În ce măsură am devenit mai umani? În ce măsură tot acest progres a avut în vedere şi sufletul, nu doar o viaţă mai comodă, mai uşoară? Uita-ţi-vă şi dumneavoastră în jurul nostru: oamenii au devenit din ce în ce mai singuri, mai înstrăinaţi. Iar, dacă nu am înnebunit, într-adevăr, cum vă explicaţi că au apărut atâţia psihologi, psihoterapeuţi, psihiatri şi alte asemenea arătări?
În realitate, ne-am pierdut greutatea. Mâine-poimâine o să ne trezim mergând pe străzi ca astronauţii, pe lună. Aşa, plutind în imponderabil, cu zâmbetul pe buze, de la un nicăieri către alt nicăieri. Asta, bineînţeles, dacă între timp nu ne transformăm în locuitori ai unui vast şi nesfârşit ocean.
Ignat: Sau în lunatici, că tot am ajuns şi pe lună.
Domnişoara Necunoscută: Vă rog să nu mai interveniţi în dansul nostru! Vă rog foarte frumos!... Vedeţi bine că dezbatem probleme importante... Căutăm soluţii de ieşire...
Gavril (caustic): Văd.
Elvira (cu aplomb): Mie îmi plac mandarinele! V-am spus că-mi plac mandarinele?
Domnişoara Necunoscută: Şi dumneavoastră? Mult-mult de tot?
Elvira: Foarte mult.
Domnişoara Necunoscută ( ţopăie fericită ): Şi mie!
Elvira: Vezi, Gavril? Dumneaei îi plac mandarinele. Şi să danseze... Şi să...
Ignat: Şi să se plimbe prin ploaie!
Elvira (către Domnişoara Necunoscută, uimită): Chiar şi acum? Încă vă mai place să vă plimbaţi prin ploaie?
Domnişoara Necunoscută: Şi încă cum! Parcă niciodată nu a fost aşa de frumos...
Gavril (ironic): Creşte adrenalina!
Elvira: Vai, ce frumos! Să te plimbi şi acum prin ploaie... Ca în vremurile de demult. Ce romantic...
Domnişoara Necunoscută (prinzând curaj, din ce în ce mai entuziasmată): Nu veniţi şi dumneavoastră?
Elvira (mirată): Să venim?!... Unde?!...
Domnişoara Necunoscută: Cu noi!... Afară!... Să dansăm!... Şi să vă plimbaţi prin parc!... ţinându-vă de mână...
Elvira (accentuând gradual cuvintele): Cu voi? Afară?!... În ploaie?!...
Domnişoara Necunoscută (în culmea entuziasmului): Da! Cu noi! Afară!
Elvira (sec): Nici gând!
- sfărşitul scenei 3 -
Continuare - scenele 4,5,6
Citește pe Antena3.ro
