Arca lui Noe

Aceeaşi încăpere. Aparatul de radio este deschis. Se aude buletinul informativ, referitor la cotele apelor. Toţi ascultă duşi pe gânduri. Se va simula un buletin informativ autentic, cu creşteri de debite aproape imperceptibile, iar la unul dintre râuri, se va spune: „staţionează.”. Ceva de genul:
„Debitele râurilor şi debitul Dunării au fost în creştere uşoară, informează un raport al MMGA. De asemenea, cursurile inferioare ale râurilor Bacău şi Timiş au fost în creştere uşoară prin propagare. Potrivit raportului, formaţiunile de gheaţă (gheaţa la maluri şi izolat pod de gheaţă) din zona montană s-au menţinut fără modificări importante. În ceea ce priveşte debitul Dunării, acesta a fost în uşoară creştere (5500mc/s) la intrarea în ţara, pe secţiunea Buziaş, în intervalul 1-2 noiembrie, situându-se cu puţin peste media multianuală a lunii septembrie, informează Rompres.

 Isaccea azi 228 cm creşte 1mm. Bechet azi 368 cm creşte un cm. Bratislava, azi 374 cm staţionează. Novisad azi 297 cm creşte 1 mm, Baziaş azi 590cm creşte 1mm, Drobeta Turnu Severin azi 740 cm, creşte 1mm, Cernavodă azi 358 cm, creşte 1mm, Tulcea azi 189 cm, creşte 1 mm Etc., etc.”
 În momentul în care buletinul informativ se va da şi în franceză, bulgară, rusă, e.t.c., Gavril va da radioul mai încet, astfel încât se va auzi în surdină ).

Ignat: Ati auzit?
Domnişoara Necunoscută: Ce să auzim?!...
Ignat: Nimic. Cred că mi s-a părut.
Domnişoara Necunoscută: Ce să vi se pară, domnule?!
Elvira: Şi mie. Şi mie mi s-a părut. A spus cumva „staţionează”?
Ignat: Cred că da. Cred că asta au spus.
Elvira: (catre Gavril): Este posibil? Chiar este posibil să fi spus acest lucru?
Gavril: Tot ce se poate.
Elvira: Bine, dar asta înseamnă că...
Gavril: Nu înseamnă nimic.
Elvira : Cum să nu însemne nimic. Staţionează înseamnă nimic altceva decât        că staţionează. Adică nu mai creşte, stă pe loc. N-are cum să staţioneze şi să crească. (plină de speranţă): Nu-i aşa? Nu-i aşa că n-are cum?
Gavril: Staţionează, nu mai creşte, dar plouă în continuare. Se pare că are cum.
Ignat: Unde era?
Elvira: Cred că Bratislava.
Domnişoara Necunoscută: Bratislava?
Gavril: Bratislava!
Elvira: Doamne, ce oameni fericiţi. Ce fericire pe capul lor. Cred că s-au adunat cu totii lângă râu şi îl privesc aşa, îndelung. Cred că nici nu mai pleacă de-acolo. Tot oraşul s-a strâns. Stau cu toţii, părinţi, bunici, copii şi îl privesc. Nu se mai sătura de-atâta privit.
Domnişoara Necunoscută: Ăsta da râu, mai zic şi eu! Cum a înţeles el că trebuie să stea în matca lui, să nu mai iasă de-acolo... Mai sunt şi ape înţelegătoare pe lumea asta. Îi doresc numai ape limpezi, că mare bucurie ne-a facut. Ce râu? Ce râu ziceţi că trece pe-acolo,  să-i pomenesc în veci numele?
Ignat: Dunărea!
Elvira: Cum adică... Dunărea!... Ce, la ei staţionează, iar la noi creşte? Cum vine asta?!...
Ignat: O fi tot o chestiune de canalizare. Pe-acolo stau bine cu drenajul. Slovacii ăştia sunt daţi dracu’. Şi nici nu au obiceiul să umfle lucrurile ca pe la noi.
Elvira (indignată): Cum să fie o chestiune de canalizare? Eu, una, nu vă permit! Cine v-a băgat aşa ceva în cap? (către D.N.) Spune dumneata dacă e admisibil... Nici n-apucăm bine să ne bucurăm, că dumnealui îi dă înainte cu canalizarea... ( către Ignat ): Ca şi cum n-ar putea exista o altă cale ca toate aceste lucruri să se oprească... Ştiam eu că sunteţi lipsit de suflet... ştiam eu... Ruşine să vă fie! Numai canalizări aveţi în cap...
Domnişoara Necunoscută (împăciutoare): Şi chiar dacă ar fi canalizarea la mijloc, tot e ceva, nu? Tot e un pas înainte.
Ignat : „ Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire”.
Gavril: Cred că mai degrabă s-ar potrivi: „un pas mare pentru om, un pas mic pentru omenire”.
Domnişoara Necunoscută: De ce, domnule, de ce să fie aşa?! Zău că nu vă pot înţelege! În ruptul capului nu vă pot înţelege! Dumneavoastră vreţi să ne ucideţi speranţa. Ţineţi cu tot dinadinsul să ne-o ucideţi...
Gavril: Speranţa în ce, domnişoară?!
Domnişoara Necunoscută: Speranţa în viaţă, domnule. În viaţă.
Gavril: În viaţă? Care viaţă?!...
Domnişoara Necunoscută: Asta! În care trăim! Şi în care putem visa!... În care putem să dansăm şi să ne plimbăm ţinându-ne de mână. Da, domnule, ţinându-ne de mână... Şi, mai ales, în care putem iubi. Asta! Care alta?!...
Gavril: Asta?... Ceea ce se întâmplă cu noi  numiţi dumneavoastră viaţă?  N-aţi observat că nimeni nu mai crede în nimic? N-aţi observat asta până acum? Care viaţă?! Asta în care am ajuns să ne ascundem chiar şi de noi înşine? Asta numiţi dumneavoastră viaţă?
Ignat: De ce nu? În fond, în toate timpurile a fost la fel. Credeţi că înainte vreme oamenii erau mai buni? Credeţi că aveau mai multă credinţă?
Gavril: Cred că erau ceva mai simpli. Şi, de ce nu, erau ceva mai aproape de D-zeu. Cel puţin, aveau puterea să creadă.
Ignat: Vă referiţi la Avraam?
Gavril: La Avraam şi nu numai.
Ignat: Bine, dar Avraam înainte de toate credea în oameni. Nu este el cel care le ia apararea celor din Sodoma chiar în faţa lui D-zeu? Nu este el cel care spune că nu poate fi ucis cel drept cu cel nedrept?
Gavril: Şi care este în cele din urmă finalul? Dacă  nu mă înşel, Sodoma tot a fost distrusă.
Ignat: Sodoma, da. Nu şi Omul. Exista cineva în cetate care nu putea fi distrus alături de cel nedrept.
Gavril: Numai că acel cineva era  tot  sânge din sângele lui Avraam.  Poate că nu este nimic altceva decât o justificare. Justificarea unui neam, a unei seminţii. In fond, şi Biblia este scrisă tot de oameni.
Ignat: De oameni care au crezut, nu uitaţi.
Gavril: De oameni care au crezut ca şi Iona?...
Domnişoara Necunoscută:  Iona? Cel pe care l-a înghiţit un peşte uriaş pentru că s-a luat la harţă cu Cel de Sus ca un copil ţâfnos reproşându-I că e prea milostiv? N-am putut să nu zâmbesc citind această poveste. Aici Dumnezeu pare mai degrabă pus pe joacă...
Gavril: Iona care a preferat să fie aruncat în mare decât să îi avertizeze pe oameni de iminentul sfârşit! Mai precis, Iona care preferă să se ascundă de Dumnezeu decât să  mai creadă în oameni! Din câte îmi dau eu seama, nu este chiar o joacă.
Domnişoara Necunoscută: Uf, domnule... Prea sunteţi din cale-afară de serios. Lua-ţi-o şi dumneavoastră mai uşurel...
Elvira: Uneori parcă nici nu mai e aşa drăguţ...
Ignat:  În definitiv, ce face Iona? Refuză să le prorocească sfârşitul  celor din  Ninive, deşi D-zeu îi ceruse să facă acest lucru. Îi consideră prea păcătoşi pentru a merita iertarea, iar pe D-zeu, prea milostiv.  Din acest motiv preferă să se ascundă din calea lui Dumnezeu, pentru a nu Îi împlini Porunca.
   De fapt, Iona făcea acelaşi lucru pe care îl faceţi şi dumneavoastră, acum. Era plin de incertitudini. Nu vroia să  predice  oamenilor pentru că îi considera incapabili să devină mai buni. În realitate, îi era teamă că îl vor asculta, că se vor căi pentru a nu se împlini prorocirea, iar D-zeu îi va ierta.  Credea în D-zeu fără a crede, însă, în oameni. Şi, în acest fel, pierdea din vedere ceea ce era cel mai important. Ca oamenii  să devină mai buni trebuia ca el să creadă în ei, în posibilitatea lor de a deveni mai buni.
Nu înţelegea că nu poţi crede în D-zeu fără a crede în oameni. Că fără credinţa în Om, credinţa în D-zeu devine o noţiune goală. Iar dovada certă că se înşelase a fost că cetatea Ninive i-a ascultat şi i-a urmat prorocirea. Oamenii au crezut în el.  În realitate, i-a salvat propria credinţă. Şi, într-un anume sens, credinţa lor l-a salvat şi pe Iona. De la o moarte mult mai lentă şi mai tristă decât cea din pântecul unui peşte uriaş.
Gavril: Moarte?! Ce fel de moarte?
Ignat: Moartea sufletului. Iar sufletul moare atunci când moare credinţa.
Gavril: Asta credeţi că se întâmplă cu mine? Că mi-am pierdut credinţa? Că am încetat să mai cred ?
Ignat: Aţi încetat să mai iubiţi. Pentru a crede, pentru a avea credinţă cu adevărat, mai întâi de toate trebuie să iubeşti. Credinţa înseamnă iubire. Iubire de oameni, de celălalt. Numai iubind omul poţi crede în posibilitatea lui de a se transforma, de a deveni mai bun, cum aţi spus. Asta aţi pierdut dumneavoastră... Din acest motiv v-aţi închis în casă... Întocmai ca Iona în pântecul peştelui uriaş. Aţi încetat să mai credeţi în oameni, să-i mai iubiţi. Ca şi cum Dumnezeu ar fi undeva, înafară , ci nu înlăuntrul nostru. Nu teama v-a împins să faceţi acest lucru... Dumneavoastră nu sunteţi supărat pe ploaie. De fapt, prin ea Îl vedeţi pe D-zeu reîntors după o lungă absenţă.  Reîntors ca să ne ceară socoteală. Într-un anume sens, chiar vă doriţi să vină Potopul, chiar vreţi să se întâmple asta.
Gavril: Ar fi bine să fie aşa. Cel puţin, am avea certitudinea că există Dumnezeu. Tare mi-e teamă însă ca ploaia asta să nu fie la fel de lipsită de sens ca şi noi.
Ignat: ...vă doriţi să vină Potopul fără ca de data asta să mai existe vreun suprevieţuitor. Doar suntem prea păcătoşi ca să mai merităm vreo şansă, nu?
Domnişoara Necunoscută: Nici măcar Karl?! Nici măcar el nu are dreptul să mai trăiască? Doar n-a muşcat pe nimeni până acum... E el cam pramatie, dar e un căţel tare bun...
Ignat: Cu Karl s-ar putea să facem o concesie. Treacă de la noi. Dacă, bineînţeles, va fi şi dumnealui (arată spre Gavril) de acord. Cu oamenii e mai complicat...
Domnişoara Necunoscută: Când vă aud spunând aceste lucruri m-apucă aşa, o tristeţe fără de sfârşit...
Elvira: Eu nu mai suport. Trebuie să plec de-aici. Am să mă urc în corabie şi am să mă duc. Poate am să ajung în Bratislava. Acolo unde apele staţionează. Am să plutesc la nesfârşit şi voi privi apele îndelung.
Domnişoara Necunoscută (uimită): Ce?  Care corabie?
Elvira: Nu o vedeţi? Uitaţi-vă la fereastră, deja a ajuns la noi. Aşteaptă să ne îmbarcăm.
( privesc toţi cu uimire când la fereastră, când la Elvira. Aceasta începe să adune toate păpuşile, timp în care delirează cu voce tare):
Are şi parcuri, şi străzi pe care să te plimbi ţinându-te de mână. Şi ce grădini... cu trandafiri şi brânduşe. Mai ales brânduşe. Ştiţi că sunt şi brânduşe? Acolo tot timpul rămân înflorite. Tot ce există pe lumea asta găseşti. Chiar şi mandarini.
    Se adresează unui ursuleţ pe care îl are în mână: Pe toate am să vă iau cu mine: şi pe Elefantica, şi pe Iepurilă, şi pe Kati...chiar şi pe Karl, dacă vrea să vină cu noi. Cu voi nu îmi mai este teamă. Deloc nu îmi mai este teamă. Nici de ploaie, nici de Potop. Nu o să ne mai fie teamă de nimeni. Absolut de nimeni.
    Gavril:( îndreptându-se către Elvira ): Linişteşte-te!
    Elvira: Nu ai înţeles asta până acum? Eu chiar am crezut în acea corabie. Şi  uite că acum în sfârşit a sosit. Eu chiar am crezut!...
Gavril ( o strânge puternic în braţe ): Te rog din tot sufletul, linişteşte-te. Nu o să fie nici un Potop. Acum ştiu că nu o să fie.

- sfărşit scena 4 -

Monolog al lui Gavril. Se adresează publicului, putând fi şi teatru interactiv. Posibil actori plasaţi în sală pentru susţinerea discuţiilor. Karl se manifestă cum îi trece unui câine prin cap. De preferat să se uite cu atenţie la Gavril, pe tot parcursul monologului, ca şi cum ar înţelege tot. Decorul se constituie din scena obişnuită a fiecărui teatru pe care sunt amplasate câteva fotolii, o măsuţă cu scrumieră, un dulap. Caracteristica de bază ar fi organizarea simplă a spaţiului în sensul de a ieşi în evidenţă că nu avem de a face cu un decor anume creat pentru susţinerea unei ficţiuni teatrale, Gavril având o dublă calitate: de personaj şi de actor. Monologul este susţinut din ambele ipostaze: ca personaj, evocă elementele de susţinere a piesei; ca actor, ştie că joacă rolul unui personaj, că ne aflăm într-o piesă de teatru pe care o pune în discuţie, raportându-se efectiv la lumea reală, cea în care trăim în viaţa de zi cu zi. Cele două ipostaze se confundă pe parcurs, astfel încât la rândul său autorul devine personaj şi inoculează ideea că toţi spectatorii, toată lumea, sunt personaje. Din când în când pe scenă pot apărea maşiniştii care îşi găsesc de lucru în sensul de a se ocupa de detaliile scenei şi pregătirea decorului următorului act, anume, piesele de mobilier din care se constituie camera lui Gavril şi a Elvirei. Pe fotoliile, canapeaua şi patul aduse de maşinişti se află Elvira, Ignat şi Domnişoara Necunoscută, care dorm pe tot cuprinsul scenei. ( aceste piese de mobilier pot fi de la bun început pe scenă, fără a da însă senzaţia că ne aflăm în camera lui Gavril şi a Elvirei, maşiniştii ocupându-se în acest caz de punerea lor în evidenţă şi amenajarea lor în sensul reconstituirii scenografice a camerei lui Gavril şi a Elvirei; joc de lumini, în sensul în care Gavril este luminat de un reflector spot, iar restul scenei este mai slab luminată ). Posibile discuţii între Gavril ( actor ) şi maşinişti. Practic, ceea ce este în culisele unei piese apare la scenă deschisă.

    Gavril: Cum aş putea să explic? A trecut atâta vreme încât aproape am şi uitat cum a început. Sau poate este o pură impresie. Poate aceste lucruri au început aseară, când priveam pe fereastră cum plouă. Am avut sentimentul ciudat că nu se mai termină. O ploaie măruntă, de toamnă, din acelea care te fac să te simţi înfrigurat fie şi numai privindu-le. Am avut sentimentul că sunt suspendat în timp, că acea clipă devine eternitate, că ploaia asta măruntă se repetă la nesfârşit. M-am simţit în acel moment singur, o singurătate cumplită în care nu mai poţi vorbi nici măcar cu tine însuţi. Simţeam că lipseşte ceva, că nu am nici un reper, nimic solid de care să mă mai sprijin. Şi, în acel moment, am avut brusc o revelaţie. Mi-am dat seama că ceea ce lipseşte este un lucru foarte preţios pe care l-am pierdut. Că acel ceva însemna căldura, micul amănunt care îţi umple sufletul. M-am trezit spunând sfios, aşa cum făceam în copilărie, aproape imperceptibil: dar unde eşti Tu, Doamne ?!
    Mi-am dat seama că ploaia mi-a amintit de El, m-am transpus în acel început de lume în care ştiam că El este cu noi, un început de lume în care ÎL ştiam aproape. Făcea parte din viaţa de zi cu zi, era într-un fel ca poveştile bunicii.
    Mi-am amintit de Potop, de acel moment în care vroia să distrugă lumea, pentru a ne face să înţelegem că trebuie să ne spălăm  păcatele. Atunci încă Se gândea la noi. Impropriu spus Se gândea la noi, în definitiv nu putem şti dacă El există sau nu, mai potrivit e să spun că noi ne gândeam la El. Că, într-un anume sens, credinţa noastră Îl făcea să existe.
    M-am gândit apoi că poate vrea să ne spună ceva, că ploaia nu poate fi altceva decât un mod de a ne spune că şi-a amintit de noi, o încercare de a ne face să luăm din nou legătura. Sau, mai precis, că trebuie să ne amintim de El, că ar putea fi reînnodarea unei frumoase prietenii.
    Dar dacă nu este aşa? Dacă în realitate a dispărut cu totul din viaţa noastră? Dacă ploaia asta este măruntă şi nesfârşită tocmai pentru a înţelege că murim încetul cu încetul, că trăim într-o baltă universală a lipsei de sens?
    M-am gândit că trebuie să facem ceva pentru a ne salva, că este momentul ca în sfârşit să ne dăm seama unde suntem. Că trebuie să construim o nouă corabie.
    Dar cine? Cine ar putea face asta?!... Care dintre noi ar mai putea avea atâta credinţă?
    ( se adresează unor maşinişti care îşi fac momentan de lucru prin scena, după care câtorva spectatori, luaţi la întâmplare ):
    Poate dumneavoastră.
( maşinistul face un semn de detaşare, ca şi cum i-ar fi teamă de un asemenea lucru ):
Maşinistul: Nu, eu nu. Am mult de lucru, sunt ocupat. ( maşinistul 1 mai stă puţin pe scenă, după care pleacă ).
( se adresează celuilalt maşinist, care de asemenea îşi face de lucru cu decorurile):
    Sau dumneavoastră.
    Maşinistul 2 ( evitându-l pe Gavril ): Nu, nu pot. În niciun caz. Eu nu. ( iese de pe scenă ).
    ( Gavril se adresează unui spectator ): Sau dumneavoastră.
    ( se adresează altui spectator ): Sau dumneavoastră.
    ( se adresează altui spectator ): Sau dumneavoastră.
    ( într-un final, se adresează întregii săli ):
Gavril:  Sau careva dintre dumneavoastră. Sunt sigur că în această sală este cineva care poate face aceste lucruri. Care stă şi ascultă în tăcere toate acestea. Şi poate deja s-a apucat să construiască acea corabie.
    Sau poate v-aţi gândit că eu sunt acela. Într-un fel, aşteptaţi asta de la mine.
    Când mi s-a dat acest rol, mi-am spus: cine ar putea fi Gavril?! Ce vrea să spună?! Şi de ce tocmai eu?!
    Pentru că, într-un anume sens, mă gândisem la toate astea. Erau în mine. Ascunse bine într-un ungher al sufletului în care cu greu ajungi.
    Mi-am dat seama că Gavril sunt eu, suntem fiecare dintre noi. Suntem toţi cei care am fost la un pas de a ne pierde credinţa.
    Am încercat să să mă închid, să fug de mine însumi. M-am blocat între aceste ziduri  sub care toate apele s-au strâns. Am refuzat să mai ies afară, fie şi pentru a mă duce la cumpărături. Am preferat să stau şi să privesc lumea la televizor. Cufundat  în fotoliu, cu fesul tras bine pe cap. Aşteptând ca apele să ne înghită.
Merită, m-am întrebat, chiar merită să mai trăim? Oare Dumnezeu nu a greşit atunci când ne-a lăsat să supravieţuim Potopului? Nu este timpul ca acum să încheiem socotelile definitiv?
Şi totuşi, vă spun, şi totuşi! Poate că în noi mai există ceva care merită să fie salvat. Poate că acea corabie este în noi. Este sufletul nostru. Iar ploaia nu este altceva decât un mod de a ne aminti că este timpul să învăţăm din nou să plutim. 
Trebuie să existe o ieşire. Trebuie. Iar ieşirea nu poate fi decât reîntâlnirea cu tine însuţi, reîntâlnirea cu ceea ce este adânc în noi.
    ( se îmbracă fără grabă, îşi pune pălăria, paltonul. Ia o umbrelă, o priveşte cu atenţie, după care o pune la loc, ca şi cum nu i-ar fi de niciun folos ).
    Ieşirea este oriunde. ( adaugă, ca pentru sine ): Trebuie să ies! ( înainte de a ieşi se întoarce, ia o altă umbrelă viu colorată, de preferinţă de culoare galbenă, o deschide şi, arborând aerul unui om detaşat, iese afară; Karl îl urmează. ).


- sfărşitul scenei 5 -

Elvira, Gavril şi Domnişoara Necunoscuta continuă să doarmă. Afară s-au ivit zorile. Se aude o voce, fără a şti cui îi aparţine, Elvirei sau Domnişoarei Necunoscute:
    TREZIREA!!!
    TREZIREA!!!!
    TREZIREA!!!!!
    TREZIREA!!!!!!
    TREZIREA!!!!!!!
( După care adaugă, brusc dezinteresată şi resemnată ):
    Da’ de ce ?!
    Elvira: ( frecându-se la ochi ): Ce? Poftim?
    Ignat( sărind brusc în picioare ): Ce-aţi spus?
    Domnişoara Necunoscută (sare în picioare, îngrijorată): S-a întâmplat ceva?
    Ignat (către Domnişoara Necunoscută): Păi dumneavoastră! Dumneavoastră să ne spuneţi!
    Domnişoara Necunoscută: Nu, că asta e bună. Cum să vă spun eu. Ce să vă spun. N-am visat nimic. N-am ce să vă spun. Nici n-am visat nimic.
    Ignat (către Domnişoara Necunoscută): Dar v-am auzit! Aţi început să strigaţi: „Trezirea, Trezirea, Trezirea!”.  Ne-aţi trezit din somn. Dormeam. Dumnvoastră ne-aţi trezit!
    Domnişoara Necunoscuta: Zău că nu.
    Ignat (se adresează Elvirei, puţin ezitant): Atunci... dumneavoastră.
    Elvira (apatică, dusă pe gânduri): Nu eu...
    Domnişoara Necunoscută: Ba da! Dumneavoastră aţi spus!
    Elvira (din ce în ce mai pierită, de parcă ar fi hipnotizată):  Nu...
    Ignat (cu amuzament): Doar n-oi fi fost eu. Dar, mai ştii? Chiar că totul e posibil în ziua de azi. (continuă, împăciuitor): La urma urmelor, care e problema?! Odată şi odată tot trebuia să ne trezim!
    Domnişoara Necunoscută:  Nu-i aşa? Nu-i aşa că trebuia să ne trezim?
    Elvira (aiurează): Ce folos...Eu, una, prefer să dorm. În definitiv, când dormi, visezi... în vis este mult mai bine. Eu dorm mult... Şi visez mult... Ştiţi că visez mult?..( se lasă o clipă tăcerea, dat fiind faptul că Elvira pare că vrea să continue, dar s-a oprit pe moment, furată de reverii; redevine prezentă şi continuă în acelaşi ton, de parcă ar aiura/vorbi în dodii ): ...acum a devenit albastru. Cu totul şi cu totul albastru...
    Domnişoara Necunoscută (uimită, întrebătoare): Albastru? Cine a devenit albastru?!...
    Elvira: ...ca un safir...
    Ignat (accentuand cuvintele):  Ce a devenit albastru ca o un safir?!
    Elvira (aiurează în continuare): Pământul...e numai ape. Neclintite, adânci... Împietrite. Strălucesc în soare... Nu ca acum... Dar să lăsăm asta... Să lăsăm... Nu mai vreau să vorbesc. Aş vrea să ştiu cât este ceasul... Aveţi un ceas să-mi spuneţi cât e? Ale noastre s-au oprit demult... Nu ne mai sunt de niciun folos...
    Domnişoara Necunoscută (mirată): Ce importanţă are?!  Dumneavoastră oricum staţi numai în casă... La ce v-ar folosi?
Elvira (în acelaşi ton): Nu ştiu... Dar aş vrea să-mi spuneţi... Nu mai ştiu...
Ignat(mergând în întâmpinarea Elvirei): Vă simţiţi bine, doamnă?...  Pot să vă fiu cu ceva de folos?
Elvira (în acelaşi ton): Dar poate e mai bine aşa... poate e mai bine... (aşezându-se în fotoliu) Ştiţi? Mă simt obosită, din ce în ce mai obosită... Poate că de fapt nici nu este aşa rău. Poate ploaia asta a venit să ne aducă liniştea. Liniştea de care avem atâta nevoie, liniştea în care nimic nu se mai clinteşte... Poate a venit în sfârşit timpul să ne  odihnim... Dumneavoastră nu vă simţiţi obosiţi?
Domişoara Necunoscută ( făcând un pas către Elvira): Doamnă!...
Elvira(ca pentru sine):  Corăbii... Corăbiile foşnesc...  Nu vreau să le mai aud... Vreau linişte, multă multă linişte. Ape... ape albastre... neclintite... Aţi văzut vreodată valurile mării îngheţate? Valuri îngheţate...  Doar valuri...
Domnişoara Necunoscută (accentuează cuvintele, speriată): DOAMNĂ!...
Elvira: (încet, ca pentru sine): ...liniştea... liniştea pe care nu o poţi găsi decât în mormânt...
(Brusc, se ridică din fotoliu, se duce pe avanscenă şi se adresează publicului)):
Elvira: Dumneavoastră nu v-aţi săturat? Nu v-aţi săturat de atâtea speranţe,  de atâtea doruri neîmpărtăşite? De atâta aşteptare? Nu v-aţi săturat să trăiţi? Nu vedeţi că totul se repetă la nesfârşit, că ceea ce este azi a fost şi ieri, va fi şi mâine şi va fi tot timpul la fel? Nu v-a obosit propria viaţă? N-aţi observat că oricum am face, tot singuri rămânem? Nu vedeţi cum ne macină atâtea îndoieli, atâta nelinişte, atâta tristeţe? La ce toate astea?! Şi pentru ce?!... Şi încotro, până la urmă?! Încotro! Ce ne rămâne, de fapt, la sfârşit... Puteţi... puteţi să daţi cu adevărat răspuns la această întrebare?
 ( se duce la fereastră, o deschide larg, inspiră adânc aer în piept de câteva ori, cu ochii închişi, după care se reîntoarce la Ignat şi la Domnişoara Necunoscută şi exclamă uimită, revenindu-şi brusc din starea de transă la tonusul obişnuit, ca şi cum s-a petrecut ceva incredibil ):
Elvira: S-au ivit zorile!!!
    Domnişoara Necunoscută (uimită): Zorile???!!!
    Ignat (la fel de uimit): Nu se poate!...
    Elvira: Nu, dar chiar că e imposibil.
    Domnişoara Necunoscută (teatrală):  Eu cred că nici nu e adevarat. Cred că de fapt ni se pare. Nu aveau de ce să se ivească. Puteau să stea liniştite la locul lor. Ce nevoie avem noi de ele. Nu le-a cerut nimeni să vină. La ce să vină...
Ignat (imitând tonalitatea vocii Domnişoarei Necunoscute): Puţină disciplină, zorilor!
    Elvira (energică, în modul obişnuit de a i se adresa lui Gavril ): Spune tu, Gavril, dacă e posibil aşa ceva!
( ramâne blocată,constatând lipsa lui Gavril ):
Elvira: Da’ unde e Gavril?
    ( se uită cu atenţie prin toată încăperea. Îl strigă ):
Elvira: ”Gavril,Gavriil”!...
( din ce în ce mai precipitată, ca şi cum ar fi posibil să se afle pe-acolo şi să n-o audă. Îl căuta inclusiv printre spectatori ):
Elvira: L-a văzut careva dintre voi? Spuneţi-mi unde e, nu vă mai prefaceţi că nu ştiţi.
    ( către Ignat şi Domnişoara Necunoscută, care, la rândul lor, se uită pe toata scena ):
Elvira: Ştiţi voi? Ştiţi ceva despre el?
    ( aceştia saltă din umeri în sens că nu l-au văzut ).
    Elvira (scrutează toata sala de spectacol): Gavril? Unde eşti? Unde
te-ai ascuns?...Hai , vino aici, la mama ta, nu te mai piti... Unde eşti? Mama se supără pe tine. Suricata mea mititica...
    ( strigă cu toţii după Gavril)
    Domnişoara Necunoscută: Domnule!... Unde sunteţi, domnule! Unde v-aţi dus?!...
    Ignat: Spuneţi ceva dacă ne auziţi!...
    Domnişoara Necunoscută: (constatând, la rândul ei, dispariţia lui Gavril): Ăsta a plecat!
    Ignat (după ce l-a căutat prin toată încăperea, inclusiv în locurile în care ar fi fost imposibil să încapă cineva, spre exemplu sub radio): S-a dus!
    Elvira: Unde să se ducă, oameni buni???!!! N-a mai ieşit din casă de când cu ploaia asta. Unde să plece?
    Domnişoara Necunoscută: S-o fi dus la cumpărături...
    Ignat: Sau să se plimbe prin ploaie...
    Elvira: Gavril nu merge la cumpărături. Şi nici nu se plimbă prin ploaie...
    Ignat: Vă spun eu că s-a dus!
    Elvira ( exasperată ): Unde să se ducă, domnule?!...
    Domnişoara Necunoscută : Uite-aşa, aiurea. Mai pleacă omul, se mai duce şi el. Ce, e musai să rămână pe-aici?
    Ignat: Se duce, se duce...
    Elvira: Voi ştiţi ceva. Acum înţeleg. Sunteţi vorbiţi. Aţi ştiut de la bun început. De-aia aţi venit aici. Stiţi ceva şi nu vreţi să-mi spuneţi.
    Domnişoara Necunoscută: Nu ştim nimic!
    Elvira: Dumneata să taci. Auzi? Să taci! Tu ne-ai trezit. Ai auzit? Tu ne-ai trezit! Şi nu trebuia să faci asta pentru nimic în lume! Din cauza ta s-au întâmplat toate astea!
    Domnişoara Necunoscută: Nu s-a întâmplat nimic! Vă rog să mă credeţi, nimic nu s-a-ntâmplat!...
    Ignat: Am adormit cu totul.  Nu ştiu când ne-a furat somnul. Se pare că vremea asta trage la somn...
    Domnişoara Necunoscută: Aşa e, aşa e, ploaia asta trage la somn. Din cauza ei am adormit... Numai ea este de vină!
     Elvira: Şi ce somn profund... Mi se pare că încă nu ne-am trezit. Parcă toate s-au petrecut ca prin  vis...
    Ignat (constatând dispariţia căţelului ): Dar Karl unde e?
Domnişoara Necunoscută: ( nevenindu-i să-şi creadă ochilor ): Karl? Aţi spus cumva Karl?...
    Elvira (cu satisfacţie,constatând, la rândul ei, dispariţia căţelului): Karl, drăguţo, Karl!
    Domnişoara Necunoscută (năucită, caută prin toată încăperea): ”Karl-băiatule, cuţu-cuţu, vino aici, unde eşti?”.
    Ignat: S-or fi dus împreună...
    Domnişoara Necunoscută: Karl nu pleacă cu nimeni! Cu nimeni!(se năpusteşte brusc la fereastră, pe care o deschide larg. Se apleacă peste pervaz şi îl caută afară cu privirile) Karl! Esti acolo? Unde te-ai dus? Vino încoace, Karl. Hai, Karl căţelule, vino, sunt aici, n-am plecat...
( revine în încăpere, înmărmurită, abia putând să mai meargă ):
Domnişoara Necunoscută: Dumneavoastră aţi văzut?...
    Elvira şi Ignat(într-un glas): Ce să vedem...
    Domnişoara Necunoscută : ... v-aţi uitat pe fereastră?...
    Elvira şi Ignat (transpuşi, la unison, ca un ecou al Domnişoarei Necunoscute):...pe fereastră?...
    Domnişoara Necunoscută: ...plutim...
    Elvira şi Ignat ( se duc la fereastră şi, după ce privesc câtva timp, se întorc la fel de înmărmuriţi şi mergând teleghidaţi ca şi Domnişoara Necunoscută ): ... da, plutim...
    Domnişoara Necunoscută: ...ne-au luat apele...
    Elvira: ...ne duc cu ele...
    Ignat: ...s-au dus toate, au plecat...
Domnişoara  Necunoscută: ... nu se mai văd nici casele din jur, nici parcul...
    Elvira: ... am văzut şi blocul vecin îndepărtându-se...
    Toţi, la unison: ...încotro?! ...

- sfărşit -

(de la finalul piesei şi până la ieşirea spectatorilor din sală se va auzi în difuzoare zgomotul produs de ploaie)