Atentat. M-a pierdut un rucsac în plasa Poliţiei!

Povestire după o relatare de Mircea Badea
"Ce-ai bă în rucsac?" Năucit de orientarea prea directă a întrebării mă opresc în loc. Încep o rotire uşoară spre dreapta, o tentativă riguroasă, precisă şi temeinică, fix 180 de grade, spre locul de unde venea interpelarea. Mijindu-mi ochii atinşi de miopie zăresc un contur impozant, negru-albăstrui, cuirasat în platoşe, care mă face să mă regăsesc cu timiditatea...

Povestire după o relatare de Mircea Badea
"Ce-ai bă în rucsac?" Năucit de orientarea prea directă a întrebării mă opresc în loc. Încep o rotire uşoară spre dreapta, o tentativă riguroasă, precisă şi temeinică, fix 180 de grade, spre locul de unde venea interpelarea. Mijindu-mi ochii atinşi de miopie zăresc un contur impozant, negru-albăstrui, cuirasat în platoşe, care mă face să mă regăsesc cu timiditatea. Bag repede un zoom-in, ajutat destoinic de lentilele ochelarilor. Imaginea se cristalizează şi mă trezesc faţă cu organul statului de drept. Mă priveşte cu superioritate, de la o înălţime ce-i îngăduie cu prisosinţă o astfel de abordare a relaţiei noastre de scurtă durata. Semaforul imi clipeşte şăgalnic cu verdele de ducă. Rămân îngheţat lânga bicicletă - suport al indeciziei mele.

Folosesc limbajul facial şi răspund prin arcuirea întrebatoare a sprâncenelor. Cu un adaos de ridicat al umerilor încerc exprimarea făţişă a momentului de acută nedumerire pe care-l traversez de la debutul interpelarii. "Da, tu! Ce-ai în rucsac?" Acum e clar, cu siguranţă eu sunt la celălalt capăt al dialogului. Din ezitare se naşte răspunsul, prea spontan pentru a soluţiona situaţia derapată spre starea de criză. "E treaba mea!", rostesc vorbe de ruletă rusească, de ostentativă rebeliune. Doar după ce am făcut un scurt inventar al rucsacului: laptop - una bucată , agendă – una bucată, pachet ciunga – una bucată, pachet ţigări – una bucată, telefon mobil – una bucată, una pereche bascheţi murdari alături de celelalte transpirate accesorii necesare unui joc sportiv "subversiv" numit popular baschet.

Oglinda retrovizoare îmi şopteşte conspirativ "Bond… James Bond" atunci când îmi redă fizionomia transfigurata de emoţie. Mă simt important: nu oricine poate inspira suspiciune, nu oricine poate declanşa alerta sistemului de securitate. Încerc să aduc în discuţie drepturi garantate de Constituţie, alea cu libera circulaţie, cu libera asociere... Toate primesc drept trataţie prezumţia de clară vinovăţie. Încerc o altă moderare a conflictului, cedez sub nevoia acută de timp, mă compromit apelând la... compromis desfăcând fermoarul rucsacului. Degeaba. Haida la secţia de Poliţie. Procesez rapid daunele ce pot fi provocate în programul zilei de onorarea invitaţiei facută fără echivoc. N-am ce face altceva decât să mă înarmez cu împăcarea oferită de dictonul "cel mai inţelept cedează” în pofida eventualităţii "cu fulgi cu tot” pe care o întrevăd la orizont. De aceea parcurgem în tăcere drumul, în deplinî şi liberă consimţire. Sunt preluat de o agentă care se uită la mine ca la o sacoşă cu lenjerie uitată în Gara Obor. Mă legitimez sperănd la normala reciprocitate a gestului prezentării... "Dumneavoastră cum vă numiţi?" "Maria" "Doar atât?" "Atât vă priveşte..". Rămân admirator al gestului calitativ de a trece în exprimare la persoana a doua a formulei de politeţe. Pun mâna pe telefon şi sun un prieten, posesor de relaţii ajutătoare în întâlnirea cu formalităţile şi oficialităţile. Sunt îndrumat să închei convorbirea, chiar dacă motivez c-aş vorbi cu avocatul meu....Convorbirea se întrerupe înainte de a intra în subiect....
Da’ ce-am făcut? Da’ ce-am de făcut?


Zilele acestea, anormalitatea a devenit o stare de fapt. Şi pe măsura derulării Summit-ului NATO exprimările acesteia vor fi mai variate şi - de ce nu ? - mai aiuristice. Astăzi suntem puşi în postura suspectului de serviciu atunci când suntem posesori de rucsac. Mâine fiindcă purtăm pantofi maro su barbă. Nimeni nu ne-a avertizat că acest lucru n-ar trebui făcut în afara culoarului de securitate, pe care l-am înţeles şi acceptat. Doar că în Bucureşti n-a fost declarată încă starea de necesitate, sau nu am fost informaţi în acest sens.

E aberant să fim nevoiţi să apelăm, în buna tradiţie balcanică, la pile şi relaţii pentru soluţionarea unei situaţii în care legea bunului simţ ar fi trebuit să funcţioneze din plin. La fel cum e de-a dreptul hilar ca Poliţia să ne salveze democraţia, cu demonstraţii de potenţă belicoasă, de anarhişti ce-şi foloseau acuarelele adăpostiţi, să nu-i ia vântul, într-o hală închiriată. E obtuz modul în care un drept la opinie "Nu NATO/Nu război" e interpretat ca un atentat la siguranţa naţională.

Cei douăzeci de ani ai instalării democraţiei în România sunt aproape bifaţi pe răboj. Alo, domnule Brucan, ori unde v-aţi afla, ingăduiţi o prelungire? Am cam avea nevoie!