Bune maniere conjugale

Ooops, daca se ofera sa duca gunoiul si vrea sa stearga praful, inseamna ca vrea sa facem sex in seara asta!

Superbul cliseu care anunta de cand lumea si pamantul ca in dragoste e nevoie de doi se cere completat cu amendamentul ca-n dragoste e nevoie si de bune maniere.

Primele lucruri la care ne gandim cand vine vorba de-ndragosteala si amor sunt, bine-nteles, pupaturile focoase, mangaierile febrile, gemetele involuntare si visele fierbinti din noptile ploioase... Din pacate, ne luam prea tare cu valul, profitam repede-repede de impulsurile pasiunii de moment si abia mai tarziu ne dam seama in ce ne-am bagat, de fapt. E ca la jocul de puzzle: la-nceput ai piesele si o idee vaga despre ce-ar trebui sa obtii la sfarsit. Cand colo, ale naibii piese nu vor, domnule, cu nici un chip sa stea acolo unde le pui, asa ca te speli pe cap cu un puzzle sucit si-ntors pe dos!

PACALICI. Nu e nevoie decat sa-ti arda o pleasca de mana pe dupa gat, ca tu, domnisoara-ndragostita, ai si-nceput sa urzesti planurile de nunta. Asa-i cu sexu’ feminin. Vrea mangaieri si vorbe dulci si da la schimb o voce de pisicuta in calduri si mai face si piata pe deasupra. Mancare calda si gustoasa pentru iubitul ei galant care, uite, o pupa, ii da cel putin doua telefoane pe zi si-o ajuta galant sa coboare treptele autobuzului.

LEGENDELE SUNT DE VINA. Cine ne-ar putea invinui ca nu suntem atente la detalii, cand n-ai sa vezi mama si bunica pe lumea asta care sa nu-ti impuie capul sarguincios cu maxime de genul: "Iubirea trece prin stomac, deci cata sa-nveti mai repede secretele bucatariselii!" sau legendarul "trebuie sa stii sa-ti tii barbatul langa tine, sa-i calci, sa-i speli, ca altfel isi cauta de drum". Ce-mbucurator suna! Zau, acum, femeile astea "trecute prin viata" (ce-mi place cum suna... mai ales cuvantul "trecute") nu si-or da seama ca, de fapt, isi povatuiesc odraslele sa se lase bucuroase calcate-n picioare?! Nu le sugereaza ele, de fapt, ca n-au nici un vino-ncoace si ca singura lor sansa e sa compenseze lipsa unui trup gratios si-a unei figuri cel putin interesante cu o ciorba delicioasa de zarzavaturi si cu un desert cu fructe, daca tot partidele de amor nu reusesc sa-l indulceasca pe cel ravnit?!

IDEAL. Ce-ar fi daca s-ar introduce in scoli inca din clasele primare fantastica si abracadabranta notiune de... respect? Chiar asa, res-pect! Ce ziceti de asta? O fi greu, zic? Da’ e si firesc ca asa ceva sa nu se regaseasca in aria curriculara. Pentru ca doamnele n-au recunoscut inca, pasamite, nici fata de ele insele, daramite public, ca regulile de concubinaj sunt batute-n cuie si in regulament nu figureaza aspectul, iar domnii profesori, pe de alta parte (cu mici exceptii, e drept), nu se simt vinovati cu nimic. Deci nu gasesc ratiunea care ar justifica supunerea la chin a semenilor lor purtatori ai stindardului masculinitatii...

DATORII. Ceva inedit ar fi ca barbatul, de exemplu, sa considere ca a duce gunoiul ramas de la alimentele gatite de nevasta si pe care el le-a halpanit sarguincios reprezinta un minimum semn de bun-simt, tradus prin respect de mintea femeii, zapacita de noutatea situatiei. Ceva inedit ar fi ca barbatul sa considere ca dusul gunoiului nu reprezinta o corvoada rusinoasa, demna, vezi bine, numai de EA. Ceva inedit ar fi si ca femeia sa renunte la a se simti mereu "datoare". Datoare sa creasca copiii, datoare sa aiba grija de gospodarie, sa adune facturile si sa le mai si achite, sa-ntretina relatiile cu soacra, pe care dansu’ n-are nici un chef s-o-ntrebe de sanatate, si in sfarsit datoare sa mai si munceasca, ca doar n-o sa duca doar el tot greul casei! N-ar fi rau ca femeia sa se simta totusi datoare fata de ea insasi. Datoare sa nu continue genul de relatie al carei rezultat e plansul isteric in perna, datoare sa afle care-i cel mai apropiat salon de cosmetica, sa nu se simta dezamagita cand se priveste-n oglinda si mai ales sa-si exercite dreptul de a alege ce e mai bun pentru ea, nu pentru altii!

SEXISME

Tragedia obisnuintei Prima "informatie" care mi-a fost furnizata cand eram mica, in legatura cu dragostea, a fost aceea ca e sortita inevitabil a se transforma in prietenie. "O sa vezi tu, ai sa te convingi." Nu-ndrazneam pe-atunci sa-mi contrazic parintii binevoitori si stapani absoluti pe educatia mea, desi, vazandu-i casatoriti cu verigheta pe dest, ma-ntrebam de ce la ei nu se pune. Pentru ca eu stiam ca prieten esti cand "te joci frumos cu cineva", cum tot mama zicea, si nu cand arunci cu cani de tabla dupa celalalt, "mangaindu-l" cu vorbe dulci, pentru ca apoi sa te-ntorci senina si sa-i explici plodului tau derutat cum ca uite ce prietenie frumoasa devine casnicia. "Si partea asta e cea mai frumoasa...", mai zice parintele visator. Da, sigur, imi si imaginez, cu neuronii mei de copil nedezvoltat, ca mama se simte la fel de bine cu palma groasa a lu’ tata dupa ceafa, cum ma simt eu cu bocancu’ colegului tampit in fata. Pe masura ce-am crescut, m-am prins ca mama, sa ma ierte, mintea cu desavarsire. Dragostea nu devine niciodata prietenie. Daca e sa se transforme totusi in ceva, atunci se transforma fie-n ura, fie-ntr-un maximum sictir la adresa celuilalt. Ca sa nu zic sila... Ceea ce e chiar mai grav decat ura. Am mai descoperit ca, dupa multe aniversari de cuplu bifate-n calendar, singura ratiune pentru care iubitii mai zabovesc unul langa altul este obisnuinta. Care de cele mai multe ori se traduce in lenea de-a cauta ceva mai bun si in dorinta egoista de-a nu cadea din lac in put. Adica, vezi Doamne, daca renunt la ce am acum si ma procopsesc cu ceva mai rau?! Vai de mine, pai mai bine dragoste ofilita decat incercari nereusite. Adica drumul sigur spre depresie! Tragic...