Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Imediat după revoluţie apăruseră tot felul de vraci care vindecau orice, prin pase, energii subtile, plante miraculoase şi alte escrocherii. Eram elev de liceu în clasa a unsprezecea când îndemnat de nişte rude binevoitoare, mă aruncasem şi eu într-un "tratament alternativ" menit să mă scape de miopie. Toată treaba asta se întâmpla în vacanţa de vară şi şamanul respectiv era situat într-o comună aflată la vreo 30-40 de kilometri de Sibiu, unde stăteau bunicii mei. Din cauza asta, zilnic făceam naveta cu un personal la "clinica" domnului.
STELE VERZI
"Omul providenţial" era un gras tuciuriu, fost tehnician veterinar, care manipula un fel de aparat cu nişte borne conectate la două baterii mari. Trăsesem concluzia că a inventat utilajul ăla experimentându-l pe vaci sau pe porci. Cum domnul avea notorietate în zonă, era coadă la el, mă înghesuiam cu babe, moşi, juni şi june, lume pestriţă. Mă plictiseam aşteptând peste o oră, iar apoi vedeam stele verzi, la propriu. Nenea tămăduitorul îmi aplica bornele sub tâmple şi mă electrocuta uşor, dar destul cât să îmi treacă pe retină astre căzătoare. Mă sfătuise să nu mai port ochelari în timpul "terapiei" şi să citesc cât mai mult, fiindcă electricitatea se asorta, în viziunea lui, cu ochi obosiţi. Mai dădeam în gropi şi mă mai împiedicam, dar aveam o privire languros-tembelă ca a lui Rudolf Valentino. Participam de vreo două săptămâni la circul ăsta şi nu vedeam nici o ameliorare. În schimb eram pus la curent cu bârfe locale şi învăţasem bine să joc "duric", un fel de "66" cu cărţi ungureşti, pe care-l practicau domnii navetişti. Aflasem cum se fură produse din diverse fabrici sibiene, cât mai costă un botez şi alte informaţii interesante, dar complet inutile. Cel mai rău era în week-end (vindecătorul lucra şapte zile din şapte) când eram aproape singur în bou-vagon şi mă plictiseam de moarte. Găsisem în podul unui unchi o colecţie de cărţulii SF editate prin anii '70, pe care le citeam plin de râvnă.
DIN TREN
Într-o sâmbătă intrasem în tren şi mă întorceam spre Sibiu, teribil de plictisit şi oarecum zdruncinat de tratament. Nu sesizasem nici un semn de ameliorare a vederii şi mă bătea serios gândul să renunţ la toată povestea care îmi mânca bani şi timp. Pe la Mohu, o haltă aflată pe la jumătatea drumului s-a suit o făptură care părea pe jumătate ţărancă, jumătate orăşeancă, la vreo douăzeci şi un pic de ani. S-a aşezat, cu nenumăratele pungi pe care le avea, vizavi de mine. Mi-a spus că are şi ea, la filatura unde lucrează, o colegă care citeşte cărţi de dragoste, pe care i le povesteşte. Nu aveam istorii siropoase asupra mea, dar m-am apucat să-i spun ce lecturam, ceva cu un asteroid şi cu nişte băieţi astronauţi care se băteau cu lasere. Nu ştiu dacă i-a plăcut prea tare ce-i ziceam, dar după cinci minute a zis: "Te uiţi cu ochii ăia mari la mine să mă mânci, no!"
Am aflat că răspunde la numele de Chivuţa şi că stă la Sibiu într-un cămin de nefamilişti. În sâmbăta aia trecuse pe la ai ei să îşi aducă de mâncare.
Ajunşi la destinaţie m-am oferit să o ajut să îşi ducă alimentele. La căminul altfel imund, cu miros de mucegai şi budă plus duşuri la capătul culoarului era linişte, majoritatea locatarilor fiind plecaţi la ţară. La ea în cameră nu am stat prea mult la discuţii. S-a "făcut lejeră" de faţă cu mine, schimbându-şi ţoalele de pe drum cu un capot destul de soios. Am luat-o ca pe o invitaţie şi i-am vârât mâna sub faldurile echipamentului. Câteva minute mai târziu eram amândoi răsturnaţi pe o dormeză pentru fachiri, ale cărei arcuri mă cam împungeau în diverse zone ale corpului.
Între gemete, Chivuţa spunea din când în când fluent: "Tomo, ioi ce nebun eşti. Ai grijă, fereşte-mă numa' să nu mă laşi grea!" I-am îndeplinit dorinţa. La sfârşit luasem hotărârea eroică să nu mai frecventez tămăduitorul şi să sparg banii de "tratament" şi de navetă cu Chivuţa. Era o potriveală bună, mai ales că lucra în schimbul de noapte în săptămâna care începea, aşa că puteam să le spun rudelor mele că mă duc să mă lecuiesc de miopie, dar de fapt să mă "mistui în focurile amorului" cu Chivuţa.
Povestea a ţinut aşa vreme de şapte-opt zile, timp în care m-am tot văzut cu fata. Continuam să nu port ochelari, şi odată am confundat-o de la vreo zece metri cu o colegă de cămin. La sfârşit, înainte să plec spre Bucureşti, mi-a spus: "No, îmi place ce ochi ai, da' cred că îi mai bine să pui ochelari, deoarece eşti cam chior!"
