COLŢIŞORUL LUI MASTER - Cocalarul şi Mausoleul

Weekend-ul trecut a trebuit să ajung în Bacău... la întoarcere spre Bucureşti eram foarte relaxat, deloc grăbit, cum rar mi se întâmplă să fiu atunci când plec în ţară. Când am ajuns în Mărăşeşti şi am văzut Mausoleul, am zis că, dacă tot nu mă grăbesc şi nu apucasem vreodată să-l vizitez, să intru, să arunc o privire. Pură curiozitate.

Weekend-ul trecut a trebuit să ajung în Bacău... la întoarcere spre Bucureşti eram foarte relaxat, deloc grăbit, cum rar mi se întâmplă să fiu atunci când plec în ţară. Când am ajuns în Mărăşeşti şi am văzut Mausoleul, am zis că, dacă tot nu mă grăbesc şi nu apucasem vreodată să-l vizitez, să intru, să arunc o privire. Pură curiozitate.

M-am strecurat eu cu maşina prin parcare prin multitudinea de maşini cu numere de Italia, pline cu familioane întregi, mâncători de seminţe şi devoratori de manele la ma­ximum (fiecare maşină cu maneaua ei, volumul la fel de tare).

Parchez, plătesc la in­trare (4 lei), intru în Mausoleu... nu ştiu ce altceva mă aşteptam să văd în afară de cripte funerare (aşa li se spune?) cu in­scripţii aducătoare de omagii celor căzuţi în Războiul de la 1916... la intrare liniştea firească dintr-un Mausoleu. Mă împă­casem cu ideea că nu am ce altceva să văd, însă, totuşi, am înaintat, să văd cine, cum, cât, unde şi mai ales de ce... M-a fascinat întâi un cocalar care stătea lângă o criptă fune­rară şi asculta ceva în genul "cum puteţi voi pentru bani să mă vindeţi la duşmani" pe telefonul mobil. Dacă nu era Mausoleu, aş fi crezut că i-a făcut o vizită vreunei rude care adora genul muzical. M-a bufnit râsul şi am înaintat...

Euro-cocalarii
Pe undeva pe holuri, unul pare-se venit din Italia se uita printr-un grătar al unei rigole în care erau nişte bani mărunţi – probabil aruncaţi de alţi cocalari care au confundat acea rigolă cu celebra fântână în care arunci un bănuţ şi îţi pui o dorinţă – şi extrem de mâhnit grăia "bă, da’ din câţi au venit din Italia aici n-a aruncat unu măcar 10 «centize», să moară mama!". Am vrut să-i spun să fie el primul euro-cocalar şi să arunce el vreo 100 de euro, dar n-am îndrăznit. Mai departe, pe o criptă ceva mai mare, nu am reţinut cine era acolo, un grup de patru puştoaice la vreo 16-17 ani, îmbrăcate ieftin şi de prost-gust, făceau de mama focului un "shooting" cu telefoanele mobile... care mai întinsă şi mai încolăcită pe cripta bietului soldat. Am mai zărit câţiva cocalari, ceva mai mici... un business man, un cămătar, un dealer auto... evident, toţi vorbeau cu voce tare, care, amplificată de ecoul din Mausoleu, făcea discuţia lor auzită în tot acel loc şi implicit afacerile lor deveneau publice. Am ieşit... nu am avut pe cine să întreb, însă m-am întrebat pe mine însumi... de ce au ales acel Mausoleu? Pentru ce? Ce omagiu aduc acelor eroi? Am fugit la maşină, am pornit şi preţ de câteva minute m-am grăbit foarte tare!

Un Master: Marius Paraschiv

În lumea internetului, Marius Paras­chiv e cunoscut sub numele de Master.
În textele de pe blogul său face din în­tâm­­plarea banală una ce merită poves­tită. E moralist fără să-şi propună, simte monstruos acolo unde alţii nu observă nimic. Are atitudine, cum zice Piţurcă despre fotbaliştii care vor ceva. Dă în ne­ghiobi, în prost crescuţi, în ăia ai dra­cului sau urâţi la suflet. Un emo, îi re­proşează bloggerii duri. O fi. Un emo de bine, care simte că fierbe şi oala lui aco­lo unde dă ceva în clocot.
Preluăm de pe blogul său, sub titlul unei rubrici şi cu semnătura inspirate de cele două evenimente ale vieţii sale – "Trei clase" şi "Mas­teratul" –  texte gândite parcă pentru pagina de Moravuri. În urmă cu aproa­pe cinci ani cerea ajutorul Jurna­lului Naţional, trimiţând o scrisoare. Vladimir Ioan a scris atunci un articol frumos despre un om frumos, "un li­cu­rici care se zbate într-o sticlă", din care reproducem:
"Marius Paraschiv, cunoscut printre utilizatorii mai puţin orto­docşi ai internetului sub numele de Mas­ter, era un nimeni. Spăla parbrize la semafor în Bacău...
Din mizeria adunată de pe maşini a strâns un ban şi a-ncercat să-şi lumineze creierii prin sălile de in­ter­net.
La început se simţea stors de vlagă după ce bătea în tastele calculato­rului «www.». Câte o literă pentru fie­ca­re din cele trei clase pe care apucase să le termine înainte să fie aruncat în stra­dă şi trimis la produs de mama sa, capul «unui fel de familie». (...)
La 13 ani a încercat să meargă iar la şcoală, direct în clasa a cincea, dar l-au aruncat înapoi în stradă, pentru că n-avea nici un fel de acte. Oficial nu exista...". Urma halucinanta poveste de viaţă a unui tânăr bătut de toate, mai ales de nenoroc şi de sărăcie lucie, de prostia, răutatea şi dispreţul din jur.
Dacă era mai slab de înger îşi lega ceva de gât. A su­pra­vieţuit. Au trecut anii, Marius a învăţat perfect englezeşte, a devenit un as al calculatoarelor ş.a.m.d. CV-ul din caseta alătu­rată vă spune mai multe.

• Răzvan  Bărbulescu

Din "Blog-ul unui «trei clase»"

Autoportret. "Încă de la început ţin să precizez că nu sunt blogger cu experienţă, am descoperit fenomenul de curând. Unde toţi politicienii, pseudo-ve­detele, maneliştii, cocalarii şi corporatistele au blog, nu văd de ce nu ar avea şi un «trei clase».
Am să vă rog să ţineţi cont de cele trei clase ale mele, să nu aveţi prea multe pretenţii în ceea ce priveşte calitatea, modul de exprimare, dar mai ales greşelile gramaticale. Asta e tot ce poate face un «trei clase». Câte ceva despre mine (nu ştiu să editez profilul):

• Nume: Marius Paraschiv
• Locaţie: Bucureşti
• Ocupaţie: Dep. Administrativ (şofer, săgeată, asistent, de­legat) firmă publicitate
• Studii: 3 clase
• Locul naşterii: Bacău
• Data naşterii: 23.01.1981
• Stare civilă: Necăsătorit
• Hobby: Fotbal, drumeţii, muzică"

Scrieţi-ne!

Ţoapa, mitocanul, manelistul, beizadeaua şi piţipoanca sînt vedetele timpului. Nu mai ai loc de ele, la televizor, în ziare, în cluburi de fiţe, pe stradă. Până şi în Mausolee, în locuri de reculegere, în biserici, de Sfintele Sărbători. Ţi-e frică să deschizi şi frigiderul. Din cauza lor, România se manelizează fără cale de întoarcere. Cu unele diferenţe, speciile există şi la alţii. Pe noi ne omoară ai noştri. Devin rapid modele, pentru mulţi, pentru cei mai tineri şi mai expuşi, singurele modele. Aici e şi pericolul. Unii pleacă aiurea, nu mai pot respira, fiindcă le e teamă să-şi crescă odraslele prin preajma lor. Ţoapa, mitocanul, beizadeaua, poponeţ şi piţipoanca sînt propunerile noastre. Pe cei care cred că ne-a scăpat vreo specie îi rugăm să ne spună care este aceea şi de cine e reprezentată, pe adresa de mail: moravuri@jurnalul.ro.