Cum se ratează o aventură intergalactică

Ghişeul: ultima frontieră! Aceasta este incursiunea Navei Enterprise. Misiunea ei pe cinci ani: să exploreze lumi noi şi ciudate. Să găsească noi forme de viaţă şi noi civilizaţii. Curajos, să se ducă acolo unde nimeni nu a ajuns vreodată! Şi, mai ales, de unde nimeni nu a mai plecat întreg la cap.

“Alo, alo, răspundeţi, căpitane Picard! Cred c-am interceptat ceva. Recepţie.” “Nu e cazul să mă suni, locotenent Data, sunt chiar lângă tine. Raportează.” “Oh, cred că am identificat o formă de  viaţă considerată extinsă.” “Poţi să explici mai detaliat?

Şi mai repede, că n-am timp de reptile acum! Ţine minte! Noi, în nava noastră, căutăm specii din viitor, nu cine-ştie-ce fosile rămase din epoca veche a globalizării şi internetului. Sper ca motivul pentru care mă împiedici să-mi savurez grâul încolţit să fie extrem de bine argumentat. Altfel, mă tem c-am să te propun pentru programul de studiu al deşeurilor intergalactice.” “Nu cred c-o să mai faceţi atâtea comentarii când am să vă spun c-am identificat un personaj straniu. Seamănă destul de mult cu noi şi, deşi stă în faţa unui computer toată ziua-bună ziua, nu pare să ştie mai mult de două comenzi: “Enter” şi “esc”. Ah, mi se semnalează că ştie şi “delete”. “Nu înţeleg nimic, Data, fii mai specific, te rog.” “Căpitane Picard, cred c-am să vă cer permisiunea de a mă teleporta până în lumea pe lângă care abia am trecut.” “Adică vrei să te duci la un ghişeu, Data?” “Căpitane, cred că da.” “Bine, dar ştii la ce te înhami? Departe de a fi o simplă aventură îndrăzneaţă, acest demers este de-a dreptul sinucigaş! Data, ai să stai la o coadă! Îţi dai seama ce implică asta? Vei fi călcat în picioare şi ţi se va trânti uşa în nas tocmai când credeai c-ai ajuns în faţă! Ţi se vor cere documente despre care nici nu ştiai că există! Vei avea de înfruntat politeţea rece şi inumană a unei specii care, cu toate acestea, îşi zice «om»! Data, revino-ţi în fire! Viaţa fiecărei forme de... ăăăăăă... viaţă de pe această navă este responsabilitatea mea. Nu vreau să-mi vii cu hardul zdrenţe. De unde ştiu eu dacă IT-istul nostru de serviciu o să te mai facă bine şi de data asta?”

“Căpitane, cer permisiunea de a fi teleportat la ghişeu.” “Ascultă, Data, numai de asta nu mai aveam eu timp acum: să-mi ţin oamenii concentraţi pe aventura ta la ghişeu! Ce s-ar întâmpla cu nava noastră dacă fiecare locotenent de pe ea ar avea astfel de iniţiative? Ce s-ar alege de viitorul nostru? De viitorul nostru intergalactic, spun.” “Dacă în două zile nu mă întorc înapoi, cer să fiu lăsat la rebuturi.” “Eşti nebun! Te iubesc prea mult ca să te las să pleci într-o astfel de călătorie. Altceva nu mai găseai şi tu?

Te-aş fi lăsat cu dragă inimă să desfaci în piese orice satelit lansat de NASA acum nu ştiu câte sute de ani. Dar asta, ei bine, asta... asta nu. Over!”

DATA SE HOTĂRĂŞTE SĂ ÎNCERCE, TOTUŞI, EXPERIENŢA GHIŞEULUI
Şi abia plecă bătrânul Picard. Lui Data îi băteau megabiţii mai-mai să-i iasă din placă. Hotărî să încerce. Hotărî să se ducă acolo unde nimeni nu a mai ajuns niciodată. Îşi făcu bagajele cu minuţiozitatea care-l caracterizează: actul de casă, copie legalizată la notariat şi original în şase prototipuri, certificatul de naştere, copie legalizată la notariat şi original, certificatul de căsătorie, copie legalizată şi original, certificatul de divorţ, copie legalizată şi original, chitanţa adeveritoare a achitării operaţiunii de legalizare a certificatului de divorţ, adeverinţa de angajat pe Nava Enterprise, cartea de muncă de pe Nava Enterprise, ah, neapărat, să nu uite adeverinţa medicală prin care se certifică faptul că are toţi boii acasă, certificatul de garanţie al hardului din capul lui, valabil pe 10 milenii, fişele fiscale pe ultimele apdatări, fişa fiscală de tip A, fişa fiscală de tip B (pentru orice eventualitate), fişa fiscală de tip C (tot pentru orice eventualitate). Se mai uită o dată, să vadă dacă şi-a luat tot. Ah, ce uituc! Cartea de identitate! Unde şi-a pus ultima dată cartea de identitate? Era chiar culmea! Nava îşi trăia ultimele minute de pauză înainte să intre în cea de-a opta dimensiune şi el, computerul lu’ peşte, habar n-avea în ce context folosise ultima oară amărâta aia de carte de identitate.

Îşi dădu singur ctr./ F, operaţiune care, dac-ar fi făcut-o mai din timp, l-ar fi ajutat să economisească minute preţioase.

“La revedere, căpitane. Rămâi cu bine. Eu mă duc acolo unde nimeni nu a mai fost niciodată. Ah, pe toate stelele din galaxia Oreion!” (sic!!!) Era să uite exact ce era mai important: ştampila firmei. După o scurtă căutare, Data şi-a dat singur “ingheigi”. În fond, nu ştia de ce se grăbea atâta: tăcerea lui Picard nu făcea decât să sugereze acceptul căpitanului în privinţa demersul lui sinucigaş. Se bucura degeaba.

Data ajunse cu 10 minute înainte de deschiderea secţiei financiare a Sectorului 6, Bucureşti. Fericit, se aşeză în faţa uşii. Ştia că avea să-l înveţe pe căpitan lecţia reuşitei în dimensiunea a doua. Mare zbang să-ţi depui fişa fiscală! Pufni superior, în hardul lui, în timp ce se gândea la mutra pe care-o s-o facă Picard la revenirea lui în navă. Era cel mai zgubilitic computer din toate dimensiunile.

PANICĂ LA SECŢIA FINANCIARĂ
Secţia îşi deschise porţile cu un sfert de oră mai târziu faţă de orarul înscris pe geam, dar Data nu se supără. Se resetase bine, era odihnit. Îl cuprinsese un sentiment ciudat, ca o nostalgie de neînţeles. Deşi nu-şi amintea să mai fi funcţionat în cea de-a doua dimensiune, totuşi, ceva, un fişier ascuns şi parolat, poate, îi trezea o gâdilitură specifică pe reţelele interioare. Ei, era doar în hardul lui! În câteva secunde, micuţa încăpere care adăpostea secţia financiară a Sectorului 6 se umplu de oameni isterici, care se învârteau de colo până colo părând că sunt în căutarea a ceva extraordinar. Data privi curios toate ghişeele numerotate. Noroc că-şi setă hardul pe tradus automat, că altfel ar fi păţit-o! Se aşeză liniştit la ghişeul pentru depunerea fişelor fiscale. În faţa lui, o doamnă avea pe cap ceva care semăna cu o blană. Era sigur că nu ăsta era părul natural al persoanei. Doar analizatorul lui de particule nu dădea greş niciodată! Ah, da! Analizatorul identificase o rasă de animal care stătea mort pe capul bătrânicii. Un iepure sau un cangur, nu putea să spună. Data o fixă curios. Bătrâna strigă: “Ce te uiţi, bă, aşa, ca curca-n lemne la mine, ce, n-ai mai văzut gagici mişto?”.

Îşi ceru scuze şi se uită în partea cealaltă. Reuşise să ofenseze o persoană umană. El, un computer! Uau. Ziua se anunţa fantastică. La ghişeul alăturat, se achitau amenzi, impozite şi taxe. Impozitul pe maşină, impozitul pe casă, impozitul pe vilă, impozitul pe apartament, impozitul pe impozitul despre impozitul care fusese pus cu ocazia unei impozitări naţionale, având ca destinaţie creşterea pensiilor... ăăăă... pensionarilor, taxa pe valoare adăugată, taxa pe valoare scăzută, taxa pe poluare, taxele judiciare cu timbru, taxa achitată anticipat a impozitului pe venituri provenite din activităţi independente şi cedarea folosinţei bunurilor... Lui Data începuseră să-i joace circuitele-n cap. Poate că Picard avusese totuşi dreptate. Data stătea de o oră la rând şi nu ştia dacă era sau nu la curent cu Ordinul ANAF nu-mai-ştia-ce-număr pe 2008, referitor la modificarea şi completarea procedurii privind cesiunea creanţelor fiscale.

Se panică brusc când îşi aminti că nu şi-a luat cu el chitanţa prin care se adeverea faptul că-şi asigurase viaţa, locuinţa, maşina, hardul, ochii, picioarele, adică ce avea el mai de preţ pe lume. Mica sală a secţiei financiare devenise neîncăpătoare. Prea multă energie negativă, prea mulţi nervi şi prea multe animale moarte pe oameni. Data simţea cum îi sfârâie circuitele. Nu avea însă de gând să se lase. Să-i dea satisfacţie lui Picard? Mai bine-i dădeai un log off şi-l trimiteai la ajutoare!

PRIMA EXPERIENŢĂ LA GHIŞEU A EŞUAT LAMENTABIL
Coada avansa şi el nu ştia ce să facă, ce să spună. Dacă o să-i ceară şi lui un act adiţional? Îl păli ideea că nu-şi făcuse cazieru’, mama ei de treabă, de computer aiurit! Şi nici declaraţia pe propria răspundere pentru acordurile şi avizele emise de instituţiile abilitate şi nici documentele necesare pentru obţinerea acestor documente şi avize. Pe toate copiile legalizate! Ah şi nici certificatul de urbanism! Şi nici graficul de execuţie a lucrărilor cu faze determinate. Unde i-o fi stat mintea aia creaţă?

Nemiloase, doamnele de la ghişeu te termină în câteva secunde spunându-ţi ba că nu ai toate actele la tine, ba că asta nu are cutare semnătură, ba că ăsta nu are ştampilă triunghiulară! Data îşi dădu una peste hard! Uitase ştampila triunghiulară. Tot ce mai putea face era să se roage ca încăpăţânatei ăleia de la ghişeu, politicoasă şi rece, exact aşa cum o descrisese Picard, să nu-i dea prin cap să-i ceară aşa ceva. Ar putea să-i moară hardul instantaneu. Coada înaintează cu o repeziciune demnă de cauze mai nobile. Circuitele lui Data abia dacă mai fac faţă. Se apropie îngrozitor de rapid de specimenul de la ghişeu. E o doamnă creaţă, cu ochelari mari pe nas. Analizatorul de senzaţii percepe un pulovăr sintetic, de culoare galben cu negru. Deşi seamănă cu o albină, doamna este totuşi un om. Rezonabilă şi uşor provocatoare, îl întreabă cu dispreţ, cu o năframă-n vârf de băţ: “Tu eşti, Data?”. “Da, doamnă.” “Ai venit să mi te-nchini! De nu, schimb a ta matrice într-o ramură de spini!” Desigur, nu asta avea să vorbească. Doar îl lua hardul pe dinainte. Se salutară respectuos. Disperat, încercă un act de seducţie. El, un computer. Demersul nu a eşuat chiar pe de-a întregul. După ce luă o linguriţă de iaurt, doamna îi tastă numele şi apăsă cu demnitate pe “enter”. Înghiţi iaurtul. Analizatorul lui Data simţea plăcerea doamnei în papilele ei gustative. “E de căpşuni?”, încercă un agaţament finescu. “Da. De unde ştiţi?” “Am presupus după cum vi s-au dilatat pupilele.” “Îmi plac foarte mult căpşunele. Din păcate, acuma, iarna, noi, bugetarii, nu ne permitem.” “E de înţeles.” Cu un gest demn, doamna întinse mâna înspre el, aproape cerşind documentele. Uluit de dexteritatea doamnei, Data îi întinse şi el mâna. Neştiind că, de fapt, îşi semnase actul de ejectare. “Ce faci, domnule, faci mişto de mine?” “Nu. De ce?” “Păi cum de ce? Da’ chiar aşa? Da’ sunt oameni în spatele dumneavoastră. Dar învăţaţi odată pentru totdeauna să ne respectaţi şi nouă timpul! Şi de fapt, ia stai că mi-am adus aminte! E ora 12:00. E timpul pentru pauza mea de prânz. Am tot dreptul la pauza mea de prânz. În fond, nici nu ai toate actele la dumneata.”“Eu? Eu nu am toate actele?” “Da! Unde e actul de la data de? Unde e semnătura directorului general? De unde ştiu eu, bugetar, la ce companii private ai lucrat dumneata, dacă nu-mi aduci toate actele adeveritoare? Cu dată şi semnătură, frumos, prinse frumos, elegant, în chiloţei din plastic?” Uşa ghişeului se trânti în faţa lui. Îi dăduse “esc”.

DE AICI SCAPĂ CINE POATE
Sfâşiat între circuitele razna şi dorinţa de a-i demonstra lui Picard că se poate, lui Data nu-i mai rămânea decât să aştepte să se facă ora 13:00. Ora la care putea comite o nouă încercare. Îşi lăsă rând şi ieşi afară să se reseteze. “Sunt şi eu aici”, spusese, deşi era evident că nu era acolo. Ieşise afară. Simţea nevoia unei resetări autentice. În plus, trebuia să-şi pună la punct planul de bătaie. Nu avea mult timp la dispoziţie. O oră nu e aşa

de mult timp, deşi nici puţin n-ar putea spune că e. Aici, în dimensiunea a doua, nu e chiar aşa de uşor ca la el în dimensiune. Şi, în plus, trebuia să facă faţă unei avalanşe de energii negative, ranchiună, dispreţ şi egoism, trăiri despre care habar n-avea că mai există. Foi scrise de mână indicau drumul cu ajutorul unor săgeţi. “Spre xerox” şi urma o săgeată după care trebuia să te iei. Nu se luă după ea.

“Ah, tot dumneavoastră!” “Într-adevăr.” Dădu un “Enter” de curtoazie. Oricum avea de gând să-l ejecteze mai încolo, aşa că. “Aveţi o amendă de plătit. Este vorba de o traversare neregulamentară. Dumneavoastră nu ştiţi că viaţa are prioritate? Asta e, dacă nu plătiţi amenda, nu vă putem primi actele.” La ghişeul alăturat, un student intrase în panică. Nu completase ca lumea fişa fiscală şi aia ridica din umeri şi zicea că-l aşteaptă cu toate actele în bună regulă. Pur şi simplu trebuia să accepte situaţia: nici măcar un computer din altă dimensiune nu poate face faţă intransigenţei funcţionarului de la ghişeu. “Ah, căpitane, şi de această dată ai avut dreptate. Pe toate ştampilele triunghiulare, pe toate actele adiţionale, pe toate ordonanţele de urgenţă şi cozile la xerox, pe toate copiile legalizate la notariat şi pe toate timbrele judiciare, pe toate cotizaţiile, taxele şi impozitele, pe toate semnăturile tuturor directorilor executivi, generali şi de proiect, pe toate actele doveditoare, pe toate adeverinţele, pe toate chitanţele, pe toate împuternicirile, pe toate certificatele de deces, de naştere şi de divorţ, pe toate certificatele de atestare fiscală, pe taxa pentru protecţie civilă, pe toate certificatele de confirmare a depunerii documentaţiei pentru autorizaţia de funcţionare, căpitanul avusese dreptate şi de această dată. Se despărţea uşor de această lume bizară. “Aveţi nevoie de o cerere-tip”, auzi în spatele lui.

“Copia după cartea de identitate o aveţi?” “Îmi pare rău, doamnă, copia după certificatul de naştere al copilului nu trebuia legalizată şi, în plus, uitaţi, nu aveţi hotărâre judecătorească de divorţ, rămasă definitivă.” “Când le legalizez nu e bine, când nu le legalizez, iar nu e bine, da’ hotărâţi-vă, domnule, odată!” Forţele de ordine au intervenit prompt şi au eliminat-o pe insurgentă. Fără cererea-tip, cu certificatul legalizat, cum i s-a părut ei că e mai bine, fără sentinţa definitivă judecătorească avea tupeu, nu glumă! O nesimţită fără pereche.

Pentru Data era clar: de aici scapă cine poate. Ingheigi!

 

Funcţionarul public

Loc de muncă:  ghişeu
Mijloc de comunicare: printr-o găurică
Obiect des utilizat: computer
Tastă apăsată des: “Esc”
Ce-ţi cere: orice act pe care nu-l ai la tine
Ce nu-ţi cere: actele pe care le ai la tine
Timpul lui: tot timpul
Timpul tău: nu există
Caracteristici principale: ridică din umeri, politicos, intransigent, inuman

 

“Societatea occidentală a cheltuit multă vreme mai mult decât îşi putea permite. A fost încurajată o spirală a consumului, fără să se ţină seama că resursele nu o puteau susţine. S-au creat decalaje uriaşe”
Jaime Gil Aluja, Preşedintele Academiei Regale de Ştiinţe Economice şi Financiare din Barcelona

---

 

Speculantul de timp

•  de Cristian Crisbăşan

Eram cândva la un restaurant cu un prieten evreu. Chelnerul era acru, leneş, rutinat, blazat, a încurcat comanda, a întârziat enorm şi i-a adus amicului meu o ciorbă rece. Cu acea ironie inconfundabilă evreiască i-a spus: “Măi, nu-ţi convine că eşti chelner? Păi, io te-am pus, măi? Fă-te Michael Jackson, măi, dacă nu-ţi convine!”

Una dintre marile boli ale românului dintotdeauna este inadecvarea la realitatea înconjurătoare şi asta vine dintr-un stil de viaţă relativ, bazat pe viclenie, care nu este, vorba lui Ţuţea, un atribut al inteligenţei umane, ci al adaptabilităţii animale. Nu ştie “ce caută în viaţa lui”, ci doar cum să se descurce de pe o zi pe alta. De aceea se află într-o continuă “ratare a ţintei”. În engleză sună şi mai complet: “missing the point”. Da, ratează mereu ţinta – uneori “la mustaţă”, alteori de la mare distanţă, uneori fâsâit cu praştia, alteori cu ghiulele de tun şi mare gălăgie.

La noi s-a inventat expresia “am înfrânt” şi există o stranie admiraţie pentru “măreţia ratării”. Numai noi ratăm eroic, tragi-comic, trist, spectaculos, senzaţional.

Mergem cu paşi mărunţi, din aproape în aproape, din ciupeală în ciupeală, fără nici o ţintă la orizont. Ţinta este banul, aici şi acum, şi nu contează unde va duce pe termen lung acest drum, pentru că mereu ne vom adapta. Şi astfel ne tot furăm căciula.

Indiferent în ce domeniu ar funcţiona, funcţionarul se ocupă, în principiu, cu comerţul “la negru”, speculativ, de timp. El este singurul pentru care “time is money”, dar numai în folosul propriu şi al sistemului său funcţionăresc. El nu tranzacţionează niciodată timpul lui, ci face afaceri cu timpul altora.

Pentru restul, ne-funcţionarii, timpul nu înseamnă bani, pentru că încă se crede că este mai ieftin să-i pui murături, decât să le cumperi gata făcute. De aceea, cetăţeanul nu se enervează pentru că ar avea dimensiuneea corectă a valorii timpului care i se fură, ci pentru că aşteptarea, amânarea şi drumurile îi provoacă pur şi simplu disconfort fizic şi psihic sau, cel mult, încurcă nişte planuri.

Funcţionarul menţine cu bună ştiinţă disfuncţionalităţile unui sistem pentru a le specula în interesul său. Tu, cetăţeanule, fii pregătit să plăteşti tribut dacă ai de a face cu un funcţionar. Dacă n-ai bani, i se va lua timpul – dacă-i vrei timpul înapoi, trebuie să plăteşti. Şi, în majoritatea cazurilor, nu i se va rezolva problema şi mai bine, ci doar un pic mai repede.

Funcţionarii sunt de două feluri:
cei “pur-sânge” – de la orice ghişeu sau birou – şi cei deghizaţi în orice altă meserie, pentru că “mentalitatea de funcţionar” se transmite ca o moştenire preţioasă, ca un spirit de castă. Înalţii funcţionari în costume negre din spatele uşilor închise, menţin sistemul, ca să “trăiască toată lumea”.

Funcţionarul nu există ca să te servească pe tine cetăţeanule, ci tu exişti ca să-i asiguri lui “obiectul muncii”.

Sistemul este diabolic şi pervers: pentru orice problemă, vei descoperi că depinzi de mai mulţi funcţionari şi că jocul este făcut anume să te pună în situaţii cu o singură ieşire, niciodată în favoarea ta: plata timpului. Românul, în general, crede că timpul este o avuţie oferită de Dumnezeu cu generozitate nesfârşită tuturor.

Este unul dintre cei mai mari rispitori de timp. Greşeala lui  fundamentală este că nu ştie că timpul, în sine, nu este în nici un fel. Noi putem fi într-un fel sau altul fată de timp, îl putem câştiga sau pierde, îl putem transforma în aur sau toxine.