Despre Holmes - Valea terorii

Inca de acum jumatate de secol, Raymond Chandler semnala ca romanul sarada, reprezentat de catre Arthur Conan Doyle, Agatha Christie si emulii lor, ajunsese intr-o fundatura, genul politist fiind amenintat de disparitie.

Inca de acum jumatate de secol, Raymond Chandler semnala ca romanul sarada, reprezentat de catre Arthur Conan Doyle, Agatha Christie si emulii lor, ajunsese intr-o fundatura, genul politist fiind amenintat de disparitie. Cunoscutul romancier american remarca in lucrarile acestora o acuta lipsa de legatura cu viata. Ca urmare, eroii lor, intamplarile la care erau constransi sa participe creau impresia de artificial, de experiment desfasurat intr-un laborator unde nu patrunde vuietul vremii.

Avea Chandler dreptate? Nu cumva e vorba de o gelozie provocata de succesul incontestabil la cititori al celor doi si de dorinta de a impune o altfel de scriitura? Oare astazi o carte de Conan Doyle mai poate fi supusa unui tir de critici precum cel al lui Chandler, care ii numara amuzat si ironic erorile din constructia enigmelor? Acuzele mai sunt indreptatite o data cu trecerea timpului?

Cu astfel de intrebari in minte am luat de pe raft volumul Valea terorii, care il are ca protagonist pe Sherlock Holmes, secondat de indatoritorul doctor Watson. Inca de la primele pagini parca am auzit bataia adormitoare a unui metronom. Naratiunea e scrisa intr-un stil batranicios, pedant, fara surprize. Povestea pataniilor lui Ulise relatata de bunul Homer e cu mult mai palpitanta. Eroii sunt folositi de autor pentru a face parada cu trufie de inteligenta sa, par niste fantose, niste papusi manuite dupa interesul scriitorului. Chiar daca decorurile sunt descrise cu minutie, ca de altfel si personajele, tabloul care ni se infatiseaza e fals si, din aceasta pricina nu emotioneaza nici o clipa, asa cum un apus de soare surprins pe panza de un veleitar te lasa complet indiferent, cu toate ca si acesta a folosit aceleasi materiale ca si un maestru.

In ultimele decenii, romanul politist s-a departat de astfel de modele si, tocmai de aceea, a supravietuit si continua sa fie infloritor. Ca orice literatura autentica, el a redescoperit viata. Crima a parasit "vaza venetianaz" stralucitoare unde fusese exilata si s-a aventurat "pe fundaturile sordide". Si totusi, o intrebare nu ma lasa linistit: cum se face ca tocmai Arthur Conan Doyle, in scrierile lui perimate si neverosimile, a impus pe cel mai faimos detectiv din toate timpurile?