Domnul Cosma

Sîmbăta trecută am simţit nevoia, pentru prima dată dupa astenia de primavară, să evadez. Departe de sondaje, de promisiuni, de cutremure şi de preţul barilului de ţitei. Căldura de afară şi  balamucul provocat în centru de marşurile anti şi pro gay mi-au îndrumat paşii spre o alta parte a Bucureştiului, în parcul unui mare club sportiv. Şi nu întîmplător fiindcă aici am avut parte în adolescenţă de primele succese şi de primele insuccese, de primele lecţii de viaţa, de primele fracturi, de primele aventuri,  de primii prieteni. Şi poate de  primul profesor adevărat.

Sîmbăta trecută am simţit nevoia, pentru prima dată dupa astenia de primavară, să evadez. Departe de sondaje, de promisiuni, de cutremure şi de preţul barilului de ţitei. Căldura de afară şi  balamucul provocat în centru de marşurile anti şi pro gay mi-au îndrumat paşii spre o alta parte a Bucureştiului, în parcul unui mare club sportiv. Şi nu întîmplător fiindcă aici am avut parte în adolescenţă de primele succese şi de primele insuccese, de primele lecţii de viaţa, de primele fracturi, de primele aventuri,  de primii prieteni. Şi poate de  primul profesor adevărat.

Ca şi cum abia ieri aş fi ieşit cu părul ud din vestiar, m-am grăbit să ajung la sala de sub Velodrom unde greutăţile mari cît roata carului ne asteptau zilnic precum osiile de tren în triaj. Aproape că m-am mirat că nu l-am întîlnit la poartă pe Domnul Cosma, antrenorul. Mic de statură, aproape pitic dar vînjos ca o buturugă, “cu … calul fugit dintre picioare” aşa cum îi plăcea să spună, cu un ochi pe ceas şi cu celălalt pe bătrîna Skoda bleu. Zicea că, aşa jerpelită cum era,  ea este singura lui realizare în viaţă, fiindcă pe noi ne considera prea necopţi şi nu ne cauta în coarne.

Domnul Cosma nu a scos numai sportivi care au facut să li se cînte imnul în ciuda DDR-iştilor, bulgarilor şi  a altori ţări renumite pentru mega tonele ridicate pe toate  meridianele lumii.  Şi asta chiar însemna ceva la vremea respectivă. O întamplare care l-a facut şi mai renumit a fost aceea a recuperării unui fotbalist de lot naţional. Pentru care trăgeau toţi coechipierii, ba chiar şi adversarii  să-l scoată golgeter iar şi iar. Din nefericire, într-o zi l-a lăsat umarul şi speranţele sportului românesc de a mai da un bobîrnac  imperialismului occidental păreau să se ducă dracului. Dar puteai să raportezi aşa ceva? “Ajută-l  cumva nea Sandu, pune-i  o ventuză, o compresă, pune-i domnule un plasture ceva!”, sunau indicaţiile de partid pe culoarele clubului. Şi minunea s-a produs! În două săptămîni l-a pus pe picioare şi a cîştigat din nou Gheata de Aur.

De atunci, în afară de fotbalişti celebrii şi sportivi de top, pragul sălii de sport a fost trecut de tot mai mulţi “civili”. Au început să rupă gardul la Domnul Cosma neveste de miniştrii, amante de secretari de partid, odraslele lor, actori, tuţări,  loaze şi ţiitoare. Vip-irile, care pe vremea aceea se numeau “toarăşa” şi “toarăşu” se perindau prin sala de sport, care cu un junghi, care cu o discopatie, care cu un moft de unghie dezlipită. Domnul Cosma nu a refuzat pe nimeni, niciodată. I-a tratat pe toţi cu degetele sale boante, ca nişte cîrnăciori şi cu talentul  de vindecător înnascut. De la caz la caz a reuşit să le redea nu numai sănătatea şi posibilitatea de aşi continua cariera, dar poate viaţa însăşi. Nu cred că s-a ales cu ceva de pe urma “miracolelor” sale. Poate doar cu promisiuni de veşnică recunoştinţă. Şi pomenire. A continuat să-şi spele bătrîna Skodă la ţîşnitoarea din faţa sălii de sport. Sîmbăta trecută nu am găsit decît porţi ferecate, geamuri sparte şi pe nimeni care să-şi amintească de cîţi ani a trecut Antrenorul în rîndul celor drepţi…

Cazul  Domnului Cosma - împreună cu cel al unui celebru ziarist care îmi povestea cît s-a mirat că atunci cînd a hotarat să se exileze în bibliotacă a fost uitat de toţi, chiar dacă pe unii i-a făcut oameni şi pe alţii preşedinţi -  mi-a revenit în minte zilele trecute, în Piaţa Moghioroş. Atunci şi acolo am avut senzaţia unei  avalanşe de promisiuni de veşnică recunoştinţă. Şi pomenire. Sub formă de pixuri, sacoşe, becuri, chibrite, brichete, discuri, discursuri, strîngeri de mînă, poze personalizate şi în grup. Toate brand-uite cu promisiuni de veşnică recunoştinţă. Şi pomenire.

Şi pentru prima dată, după atîţia ani, mi s-a părut că-mi revăd antrenorul mustrîndu-ne pocnind din degetele lui boante: “Numai proştii fac aceiaşi greseală de doua ori…”