Înţelepciunea zăpezii

Nu c-ar avea vreo legătură cu subiectul paginii, dar, ca idee, odată cu sosirea şi revenirea încăpăţânată a iernii, am învăţat încă o dată lecţia propriei nimicnicii, precum şi pe aceea a stării de frunză-n vânt - ca să nu zic, aşa cum se procedează la mine în cartier, despre anumite organe ale calului ori despre veşmântul de piele naturală în care acelea sunt învelite.

Totodată am exersat şi umilinţa laolaltă cu instinctul de supravieţuire manifestat prin acţiuni la limita evitării oricărui potenţial pericol. Acum câteva nopţi, bine informată în legătură cu trotuarele accesibile din zona mea de rezidenţă, mă înscriu hotărâtă pe partea stângă şi înaintez cu privirea în pământ pentru ferirea ochilor de biciuşca nemiloasă a viscolului răvăşit. Când colo, hop, la un moment dat drumul se înfundă brusc şi mă-mpiedic plină de graţie în ditamai cazematele de zăpadă. Curios lucru. Iritată, ridic privirea să studiez împrejurimile. Ce văd? Pe marginea şoselei, iarna desenase trei indivizi înarmarţi cu lopeţi gigantice. Aceştia eliberau zelos locurile de parcare cuvenite maşinilor lor. Zăpada în exces era depozitată prin aruncare fix pe trotuarul pe unde mă găsisem să mă vântur eu. N-apuc să rostesc nimic, căci probabil privirea mea apucase deja să grăiască înainte. La care domnii cu lopeţi şi glasuri guturale mă sfătuiesc elegant şi cu aluzii la originea dintre picioarele mamei mele că aş putea să mă rostogolesc foarte bine şi pe carosabil şi că deci să nu mă mai chiorăsc aşa la ei care, săracii, unde să-şi parcheze şi ei vehiculele?! După scurte calcule din care rezulta că eu sunt înarmată cu căciula cu urechi, iar dânşii au în dotare lopeţi supradimensionate şi bicepşi fioroşi, m-am gândit că, da, pot foarte bine să mă mişc şi pe carosabil. Vivat deci înţelepciunea!