Iubire căznită

Sau când te scremi şi tot nu poţi

Ador filmele poliţiste. Dragostea acolo se manifestă extrem. Amorul e picant - când medicul legist se îndrăgosteşte iremediabil de proaspăta văduvă a unui soldat ucis pe câmpul de luptă (văduva e îndreptăţită să cedeze repede avansurilor legistului excitat, deoarece bărba-su era mai mereu în misiune). Se mai poate întâmpla ca băiatului care închide şi deschide congelatoarele umane de la morgă să-i pice cu tronc vreo neînsufleţită, dar atunci e doar aşa, de amorul artei, că regizorii nu dau detalii. Şi dacă chiar trebuie să urmeze ceva şi noi să vedem, atunci băiatului ăstuia i se zdruncină brusc conştiinţa şi, în loc să iubească mortul, consumă câteva doze de alcool pur, iese pe stradă noaptea şi violează ceva. Ori, dacă într-adevăr n-a fost decât o scăpare de minte obosită, atunci merge acasă şi-şi regulează nevasta cu sălbăticie, până cade lat ca un porc asudat şi bălos. Deci e distractiv (spre deosebire de filmele vechi şi siropoase în care dragostea se consumă în grajduri, respectiv în locurile special amenajate unde animalele dorm, mănâncă şi se scap-afară).

Dar mai cu seamă îmi place serialul poliţist CSI - rulează şi la noi, cine ştie cunoaşte. Acolo văd mereu o doamnă relativ neîmplinită sentimental (legistă) care lucrează alături de alţi domni care şi ei par nesatisfăcuţi. Pe deasupra, marea lor bubă e că fiind aşa preocupaţi de morţii lor (la propriu) au senzaţia că dacă dragostea nu vine din interior (adică din biroul alăturat), atunci înseamnă că s-a epuizat cantitatea de amor lăsat de Dumnezeu pe pământ, iar ei, ghinion, au rămas fără porţie. Dar soarta face ca la un moment dat doamna să întâlnească un tânăr flăcău cât malul, ziarist de investigaţie şi foarte necioplit şi bădăran. Şi aşa de amorezat încât e dispus să lovească-n testicule, prin surprindere, pe unu' care într-o vreme a babardit-o şi el pe doamnă fix între picioare. Mă rog. După ce se-mpreunează de câteva ori şi el face demersurile premergătoare unirii sfinte, doamna îşi dă seama că ea iubeşte mai mult himerele din capul propriu decât mădularul din pantalonii nenelui bătăuş. Atunci, plină de durere, îi dă elegant cu flit şi se scuză înlăcrimată că de data asta chiar s-a străduit.

Eu, dacă eram în locul nenelui, în loc să plec peste hotare ca s-o uit pe tanti, îi mutam figura la spate, considerându-mă jignită că cineva îmi spune drept în faţă că s-a chinuit, cum ar veni, da' tot n-a putut cu mine. Ce m-a enervat însă e că domnul părea că înţelege, iar ea părea specialistă (sigur nu era primul băbălău pe care-l trimitea la plimbare cu textu' ăsta).

D-aia zic eu că iubirile din filmele poliţiste sunt de-a dreptu' pur şi simplu!