Moaştele cu bucluc

Alina era, şi bănuiesc că mai e încă, o tipă destul de ciudată. Începuse vreo trei facultăţi şi nu terminase nici una. Spre disperarea părinţilor ei, care băgaseră o groază de bani, se lăsase după trei ani de regie la o facultate particulară. După încă doi ani de istoria artei considerase că şi-a găsit adevărata vocaţie în jurnalism şi se apucase de studii profund inutile în domeniu. Când am cunoscut-o era în faza asta. Aterizase, recomandată de nu se ştie cine, în redacţia unde lucram atunci şi ne asasina pe toţi cu nişte compuneri pline de metafore sensibile şi parabole, cărora le zicea reportaje.

Şeful meu de atunci, sastisit, m-a chemat şi mi-a trasat o directivă: "Nu mai suport să mă f... la cap! Nu pot nici să o dau afară pe uşă, că se supără X.
Ia-o tu şi încearcă să o înveţi să scrie sau măcar ţine-o departe de mine!".

A doua zi am luat-o cu mine într-o documentare despre refugiaţi politici africani în România. N-a înţeles nimic din ce vorbeam cu ăia sau ce încercam să aflu, dar am văzut că se uita la mine cu o expresie respectuos-erotică, ceva gen fecioară din Evul Mediu holbându-se la un cavaler în armură. Am terminat munca, firesc, la o cârciumă, unde am avut grijă să-i înteţesc starea de admiraţie turnându-i diverse istorii despre cum mă lupt eu cu corupţia in corpore, cum mă urmăresc serviciile secrete şi alte bazaconii asemenea.

Adevărul e că mă tenta pur fizic. Era înaltă, blondă şi cu ţâţe mari. Seara s-a finalizat la mine-n pat, unde ea a pus mult patos, având impresia că ajută la bunul mers al presei româneşti, satisfăcând un titan al luptei pentru ajutorarea celor năpăstuiţi.

A doua zi, fiindcă mă simţeam uşor vinovat, i-am rescris nişte ştirulici pe teme ecologice, care au şi apărut. A fost în culmea bucuriei şi seara m-a felaţionat plină de patos. Toată lumea era mulţumită: şeful meu că nu îl mai bate la cap, ea că îşi vedea numele-n ziar, eu că mă simţeam admirat şi satisfăcut sexual. Idila a ţinut intens vreme de vreo două săptămâni, timp în care i-am mai rescris şi publicat un reportaj pe o temă pe care mai scrisesem şi eu ceva mai înainte. La un moment dat s-a plictisit şi a proclamat că are altă menire pe pământ, să împace ecologia cu religia.

DEGETUL
Rămăsesem într-un fel de relaţie sporadică, fiindcă ea se combinase cu un ONG ecologist şi fugea pe banii propriei familii să salveze copaci, pârşi şi carnivore mari. Îşi mai aducea aminte de mine din când în când şi petreceam nişte nopţi destul de haioase. Într-o seară mi-a spus plină de mândrie că donase degetul la o biserică de cartier. Normal, am întrebat care deget. Mi-a relatat că, într-o călătorie în provincie la o mătuşă care era fată de protopop, aflase că aceasta moştenise de la taică-său o ramă de argint cu moaşte, două presupuse falange ale Sfântului Haralambie, cel care a învins ciuma.

Îşi convinsese ruda că relicvele trebuie date credincioşilor şi că pot aduce ghinion dacă le deţine, în mod egoist, o singură persoană. Era foarte mândră că degetul era acum venerat de vecinii ei din cartier. A dispărut a doua zi iar, pentru vreo trei săptămâni, după ce mi-a comunicat solemn că se duce să cerceteze lângă Arad o haldă de steril despre care credea că e radioactiv. A reapărut îngândurată, cu un aer preocupat. Ajunşi la mine acasă, mi-a dat mâna la o parte atunci când am început să o mângâi pe sâni.

S-a aşezat pe un scaun, nu a sărit direct în pat, cum se întâmpla în mod obişnuit. Mi-a cerut un pahar cu apă rece şi a zis că are o mare problemă, iar eu, ca jurnalist pe care-l aprecia, puteam să o ajut. A început să-mi povestească iar despre deget. Cică popa din cartier e un escroc şi, în ciuda promisiunilor făcute când a donat moaştele, nu le-a făcut acestora o raclă de sticlă. Alina se supărase foc după ce-i văzuse pe enoriaşi pupând direct rama de argint cu oase: "Nu se poate, băi, să vină toate babele şi să molfăie moaştele, să le umple de bale. Nu aşa se venerează, trebuie să mă ajuţi să le recuperăm, să-l ameninţi pe părintele Ilie că-l dai la ziar".

Trebuie să recunosc faptul că de-a lungul vremii nu mai fusesem recuperator de oase de sfânt, dar ideea nu
m-a tentat prea tare. Am început să spun că-s foarte ocupat în următoarea perioadă, am dat din colţ în colţ. Amica mea m-a sunat şi a început să facă spume: "Credeam că lupţi pentru adevăr şi dreptate, că eşti un ziarist adevărat! De fapt, eşti un laş!". A închis telefonul după ce m-a înjurat de neam.
Habar n-am cum a rezolvat cu sfântul. În orice caz, n-am mai avut relaţii amoroase şi mi-am dat seama că imaginea mea de idol jurnalistic în ochii Alinei a fost iremediabil compromisă.