Noi înşine

M-am bucurat tare mult când, la începutul anilor '90, a fost repus în drepturi "Brătianu de piatră". Era o statuie a sculptorului croat Ivan Mestrovici, altfel foarte reuşită, care fusese expulzată de comunişti prin nu se ştie ce cotlon, imediat după proclamarea "republicii populare" fiindcă, deh, reprezenta un om politic burghez.

Printr-o minune, nu a fost distrusă, ca şi statuia ecvestră a lui Carol I, făcută de acelaşi artist. Recuperată în anii domniei lui Ion Iliescu, ea a fost reamplasată într-un mic scuar de pe Bulevardul Dacia în spatele casei fostului prim-ministru, lângă terasa de la Muzeul Literaturii unde obişnuiam să ies la bere.

Îmi plăcea că acolo puteam agăţa tot felul de studente la Litere, poete de mare anvergură şi varii intelectuale policalificate, cărora le făceam capul mare. Mi-a venit ideea să utilizez statuia ca mijloc de vrăjeală într-o seară când eram destul de "oboist".

Capu' mare
Cum pe atunci erau foarte la modă discuţiile politice şi toată lumea era destul de pătimaşă, după ce ocheam viitoarea victimă făceam ce făceam, mă apucam să înjur cumplit regimul neo-cripto-comunist, după care făceam apologia statului liberal. Se întâmpla asta chiar dacă eram ţărănist cu carnet, dar cum nu aveam o statuie a lui Maniu la îndemână, băgam textul liberaloid. Când ajungeam la textul cu "prin noi înşine", deviza clasica a PNL, invitam preopinenta să-l vedem pe mentorul spiritual amplasat în apropiere. Prima victorie am înregistrat-o într-o seară călduţă de octombrie, cu o fată care scria prozulici sensibile şi se juca de-a politologul amator. În timp ce o pipăiam pe piept, am întrebat-o dacă nu are senzaţia ciudată că Brătianu ne-ar aproba, ba chiar binecuvânta o eventuală relaţie. N-am mai aşteptat să spună da, am sărutat-o apăsat pe gură, după care am pilotat-o către nişte boscheţi aflaţi oportun în spatele operei de artă, feriţi de privirile trecătorilor de pe bulevard. Pe vremea aia nu prea circulau gardieni publici prin parcuri, aşa că nu am fost deranjaţi decât de un câine pe atunci vagabond, viitor comunitar, care a lătrat vesel de vreo două ori şi a plecat. După o primă efuziune amoroasă am continuat la mine acasă, unde i-am arătat o poză cu un unchi interbelic de-al familiei mele, pe care l-am dat tot drept Brătianu, sugerând că e un fel de icoană politică a familiei. Până să vină iarna, Ionel Brătianu a mai făcut minuni de vreo două ori. Am mai prins cu textul liberal o profesoară debutantă de română de la Buzău, aflată în Bucureşti să ia pulsul ţării  în timp ce făcea shopping şi o publicistă amatoare, ultimei promiţându-i şi că o să o ajut să se angajeze la o gazetă militantă care tocmai apăruse pe piaţă, lucru pe care l-am făcut în cele din urmă, ca să scap de ea.

Flori
La 24 noiembrie se comemora moartea lui Ionel Brătianu. Fiind cam pilit, mi-am spus că e cazul să-i mulţumesc că mă ajuta la cuceriri şi să-i depun nişte flori la statuie. Am juns la nişte florărese din Piaţa Amzei, m-am trezit într-o mare dilemă. Dacă-i luam opt garoafe, aşa cum intenţionam, rămâneam complet fără bani, îmi terminam fondul de bere. Am ajuns la o soluţie de compromis şi am cumpărat până la urmă, pe nimica toată, două flori scuturate, pe care le-am lăsat sub soclu. Mi s-a părut că văd o umbră de dezaprobare în ochii celui mai mare penelist al tuturor timpurilor, dar nu am dat mare importanţă.
În seara următoare, în cârciuma de la subsolul muzeului, am dat nas în nas cu o colegă de facultate, blondă, cu ţâţe mari şi ochi verzi, care îmi plăcea de multă vreme, dar nu apucasem să interacţionez în mod plenar  cu ea. I-am luat, galant, o bere şi am declanşat lupta politică. Dădeam tot ce aveam mai bun în mine, texte despre statul minimal, dar mi se părea că mă priveşte ironic. Când am ajuns la sloganul PNL, am invitat-o la statuie. M-a urmat, dar, când am ajuns în scuar, mi-a spus scurt: "Ai memoria slabă, ne-am văzut acum vreo două luni la şedinţă la studenţii ţărănişti, când îl iubeai pe Maniu. În plus, m-a întrebat o prietenă din Buzău, de unde sunt, dacă te cunosc de la facultate. Mi-a povestit faza cu statuia! Eram curioasă dacă o repeţi sau scoţi altceva!"

A plecat râzând în hohote, iar eu am rămas cu ochii-n umbră. Pe moment am presupus că omul politic s-a răzbunat pe mine că i-am adus gioarsele alea de flori şi voia probabil o ofrandă mai consistentă. Cum nu cred în întâmplări paranormale, însă, am presupus că a fost doar o simplă coincidenţă, dar nici nu am mai îndrăznit să implic politicianul din piatră în poveştile mele de pat.