PORTRETE CU MATERIALUL CLIENTULUI - Moravuri şi năravuri grele

de Andreea Tudorica | 24 Sep 2008 • 00:00

Ţoapa, mitocanul, manelistul, beizadeaua şi piţipoanca sunt vedetele timpului. Ziua sau noaptea, la televizor, în ziare, în cluburi de fiţe, nu mai respiri de ele. Vorba cuiva, ţi-e frică să deschizi şi frigiderul. Chitite pe "şoping" la Paris, Milano, Londra etc., nulităţile fac orice să afle paparazzii cât i-au costat onomasticile, botezurile, năşitul. Divorţurile sunt organizate cu campanii de promovare, înmormântările sunt de top 300, declaraţiile politice se fac de pe marginea piscinelor. Corturile de nuntă pun stăpânire pe străzi şi manelele transformă populaţia în cutii de rezonanţă. Prostul-gust şi mârlănia îmbâcsesc mediul, rimează cu isteria din circulaţie, cu gunoiul, cu prestaţiile zgomotoase ale derbedeului politic. Din nenorocire, devin rapid exemple, iar pentru mulţi sunt singurele modele. Aici e pericolul! Din cauza lor, unii dispar unde văd cu ochii prin lume, de teamă să nu li se intoxice odraslele.
De azi înainte, ţoapa, mitocanul, beizadeaua, piţipoanca sunt eroii paginilor de moravuri din Jurnalul Naţional. Portretele sunt croite, vă asigurăm, cu materialul clientului. (Răzvan Bărbulescu)

Lumea lu’ Guţă, Salam şi Minune

Definiţia manelei: Maneaua este un stil de muzică din Balcani, derivată în principal din cântecele de dragoste din Turcia, Grecia, arăbeşti sau din Serbia.

Eram într-o zi la stop pe Ştefan cel Mare. În stânga mea, un gipan cu un gibon la volan, cu geamurile din faţă coborâte până la maximum. În dreapta mea, o Dacie rablagită cu un firfirică de om şi cu geamu’ de la şofer puţin crăpat. În stânga duduia gipanu’ şi gibonu’ o dată cu el în timp ce îngăima nişte versuri, Guţă, Muţă, Suţă sau cum i-o zice lui mamă-sa. În dreapta, bubuia maneaua de-i crăpase lu ăla micu’, săracu, timpanele, da’ nu-l dădea mai încet nici d’al dreacu’. Şi-o fi zis printre zecile de muţunachi şi cruciuliţe atârnate de parbriz: “Păi, ce, ăla cu gipanu e mai tare decât mine? Ce dacă am Dacie? Şi ce dacă e frig afară? Crăp şi io un pic geamu’...” În stânga, ceva cu bani şi inimă albastră. În dreapta ceva cu duşmanii şi cu afacerea care merge bine şi se oftică duşmanii. La verde, gipanu’ pleacă-n trombă cu scârţâit de roţi. Ăla micu’ se târăşte huruind. Bum-bum maneaua pentru tot cartieru’, fără număr. “Duşmanii poartă pică,/ Dar n-au valoarea mea/ Şi toată viaţa lor nu calcă urma mea.”

Profil de manelist

Un search superficial pe net mă trimite la un profil marca Florin Salam. Nu ştiu dacă e cel adevărat, dar citesc la “about me” şi iată peste ce dau: “Sunt o persoană care am visat de mic să devin solist şi îi mulţumesc celui de sus că ma sprijinit. Pentru mine nu contează banii cât contează Inima şi sufletul, am 31 de ani şi nu caut nimic, îi mulţumesc lui Cumătrul meu că a băgat pozele cu mine pentru toţi fanii mei adevăraţi”. Citesc şi-mi vine imediat în minte o imagine care se tot repeta la nesfârşit pe toate posturile de televiziune cu manelişti pe la nunţi, pe la şuşe, şuete şi alte tarantele, aruncând cu bani “fără număr, fără număr”. Manelistului îi plac banii, îi place puterea. Dacă are un telefon de câteva mii de euro, un ceas de şi mai multe mii, o maşină scumpă şi fiţoasă, şi un palat de casă cu trei etaje, şi o oglindă sau o inimă mare roşie pe tavan în dormitor e cel mai fericit. E împlinit. A atins apogeul puterii sale de manelist. Dacă mai învârte şi o afacere bănoasă asta deja e investiţie pentru copilashi. Manelistul cântăcios diferă de manelistul-fan. Dacă Guţă, Salam sau Puştiu se întrec în maşini care mai de care, fanu’ de rând are de cele mai multe ori o dacie break din 1900 toamna, pe care a dat cel mult 25 de milioane de lei, pe care o tunează, o împopoţonează, o utilează cu un sistem audio puternic şi o umple de muţunachi. Chiar dacă n-are bani de benzină decât pentru o sâmbătă sau o duminică să iasă la un grătar la maximum 15 kilometri de Bucureşti, tot îi porneşte motoru’ fro juma’ de oră pe-nserat şi dă la maximum manelele ca să audă toate blocurile din jur ce sistem audio beton are. Se fâţâie din şolduri în acelaşi ritm cu tovarăşii lui, mai scuipă nişte seminţe şi mai ia o gură din berea la pet. Dacă manelistul cântăcios îşi permite un telefon ultima generaţie, fanu’ are un Nokia de acu cinci-şase ani pe care nu-l schimbă, pentru că nu are bani. Fanu îşi afişează cu mândrie tricoul plasă şi şlapii din plastic luaţi de pe tarabă de la Obor, în timp ce idolul lor apare la tv înţolit şi înflorat ca o paparudă, dar neapărat cu un sacou peste salata de pe cămaşă. Oricum, ambii caută acelaşi lucru: faimă şi invidia duşmanilor. Oricum, oricând. “Cu mine aţi încurcat-o,/ Am fost la forţele NATO/ Eu sunt bomba nucleară/ Cine mă atinge, zboară”.“Adi rulzz”

“Ai auzit, fată, ultima a lu’ Adi de la Vâlcea? Ce tareeee e... mmmm... Da’ el? Da’ de el ce părere ai, fa? Ai văzut ce mişto e? Mamă, mămă... ştii câte postere am cu el? Fro 10-20... Nici io nu mai ştiu fată... că i-am luat şi autograf când a cântat la o nuntă la Cocârlaţi, acolo unde stă ăla cu care mi-o trăgeam io astă-vară şi venise cu verişoară-sa la noi , la Bucureşti... în Capitală... deh, că nu mai fusese.

Lui nu-i place Adi... de la Vâlcea... îi place Vali (Vijelie)... că cică are versurile mai trăsnet... da’ Adi rulzz... e ză best... beton... E mişto... Am citit io într-o revistă că şi-a cumpărat un Lamborghini ultima fitză... tare... e galben... culoarea mea favorită... un vecin d’al meu din Rahova a văzut-o cică parcată în faţă la hotelul Rex din Mamaia... nevastă-sa cică l-a şi văzut pe plajă... cică eee... eee... beton tipu’... are de toate tot ce-i trebe.... hai, fată, că te las... mă duc să bag la descărcat ultima lu ’Adi... fac şi un cedeu... dacă vrei, îl copiez... hai pa. (cântând) «Femeile mele/ Sunt fotomodele/ Frumoase şi stilate/ Le iubesc pe toate».”

Citește pe Antena3.ro