Caramida si placajele sunt precum relatiile solide si pasiunea trecatoare

Caramida si placajele sunt precum relatiile solide si pasiunea trecatoare

Cateodata, iubirea merge struna. Relatiile se construiesc pe temelii solide, care pe post de beton armat au sentimente si emotii puternice. Relatiile durabile sunt ca blocurile ridicate inainte de cutremurul din ’77. Adica precum acelea care nu s-au facut una cu tarana la zguduielile din adancul Pamantului. Sau precum cladirile care nu-si poarta astazi, cu rusine, litera stacojie sau, in limbaj tehnic, bulina rosie, care inseamna "atentie, daca innoptati in aceste premise, aveti toate sansele sa va faceti una cu molozu’". Pe de alta parte, blocurile, ele insele, acelea care au rezistat calamitatii devastatoare, sunt precum casniciile lungi, care nu s-au clatinat cand ea l-a prins pe el cu alta, cand el a slabit 50 de kilograme pentru ca ea nu stia sa gateasca.

PREFABRICATE. In schimb, cuplarile ocazionale, de exemplu cele nascute din patima, sunt precum casele americanilor. Fireste, ale americanilor de rand. Case din prefabricate deci. Ca si cartoanele-schelet din care se ridica o cascioara din zori pana-n amiaza, furiile pasionale au un sablon fix. Pe scheletul "chimiei", adica pe fondul sangelui care fierbe-n vine, iata, s-a nascut relatia. Aici, intelesul sintagmei "consumarea relatiei" isi gaseste intelesul de baza. Pentru ca, imediat dupa ce s-a-ntamplat, s-a si terminat. Cam asa, ca dupa uraganul Katrina. Sau dupa Andrew. Sau dupa altele. Tac-pac si gata. Desigur, mai sunt si relatii moderne. Pe care oamenii de rand si mai de moda veche nu le inteleg. Nu le prind sensul si nici gustul nu si-l inchipuie. Acestea sunt precum Hotelul Burj-Al-Arab. Sau precum alte cladiri din sticla. Transparente. Arata tot. Se vede tot. Impudice. Necuvenite. Ostentative. Agresive. Sincere. Pentru ca n-au nimic de ascuns. Ce-i drept, pentru ca nici macar nu se intampla nimic. De-aia avem voie sa vedem tot, pe dinauntru. Pentru ca oricat ne-am casca ochii sa patrundem mai adanc prin geamurile fara perdele, nu e nimic de vazut. Sunt relatii goale pe dinauntru, precum sunt si peretii. Goi.

VESTIGII. In fine, sunt relatiile mai solide ca blocurile din ’77. Castelele vechi, sa zicem. Vestigiile. Pe care nici cele mai aprige asedii armate nu le-au rapus. Cladirile "mai catolice decat Papa" si mai tari decat piatra. Ca diamantele. Puternice. Si neslefuite. Indarjite sa reziste pana la ultima suflare. Cu orice pret. Chiar cu pretul invechirii, al uzurii, al inutilitatii, al lipsei de sens. Ele raman acolo, asa, ca doamna Havisham a lui Dickens, in rochie de mireasa, intepenita la ceasul nuntii care nu s-a mai intamplat, dar care nici ca s-a anulat vreodata.

ANUSKA

Familia Xulica Uneori, fericirea unora e nefericirea altora. In contextul unui salariu mediu pe economie cam anemic, convietuirea in doi ia iremediabil chipul convietuirii a cel putin trei generatii pe cateva zeci de metri patrati. Si iata cum povestile cu fluturatul lenjeriei intime prin fata proaspatului sot se transforma in fluturat pijamale flausate mascate de halate de molton, nu care cumva sa se socheze bunica vazand-o pe nepoata ei neortodoxa cum se gudura pe langa tanarul mascul. Pe de-alta parte, tinerii risca sa-si alinieze parfumurile, la baie, alaturi de placa de rezerva a bunicului si de-nvechitul pamatuf pentru ras parul facial al taticului. Ca sa nu mai vorbim despre tanarul mascul, caruia i se-mpaienjenesc ochii la vederea tatierului enorm al soacrei. Fireste, exista si cazurile in care bunicii reprezinta o sursa pretioasa de mostenire. Cam ca atunci cand iti construiesti fericirea pe nefericirea altuia. Si uite-asa, tanara generatie de oameni cuminti si cu frica de Dumnezeu asteapta sa-si construiasca un viitor la temelia caruia sta cine? Pai, chiar daca suna macabru, trebuie sa fim practici si sa admitem ca sta insasi doamna cu coasa. Pe care o asteptam - nu cu nerabdare, departe de noi, dar cu interes dilatat in timp cel putin - sa treaca pe la cate unii pe-acasa ca sa putem da fuga sa renovam incinta, sa-ndepartam, c-o lacrima-n coltul ochiului si c-o-nchinaciune, placuta de la intrare pe care scrie "Familia cutarica" - raposatii adica - si s-o-nlocuim, deschizand apoi o sticla de sampanie, cu alta placuta pe care scrie "Proaspat casatoriti". Asa incepe, sa zicem, o noua viata de familie. Dupa cateva luni, pentru ca nu mai e valabila chestia cu "proaspat", punem o placuta cu "Familia Xulica". Guvernul isi vede de treaba, angajatorul - la fel. Faci copii si brusc te trezesti ca ramai c-o generatie in urma. Ai nepoti. Si ciclul se reia. Ca la-nceput, cu ochii-n lacrimi, te uiti la placuta cu "Familia Xulica" intrebandu-te cand o sa plece de la locul ei, si tu o data cu ea, si cum o sa se numeasca placuta care-o va-nlocui pe-a ta...