România fascinantă: Pisica moartă, mereu a vecinului

Îl văd în fiecare zi. Stă acolo, în faţa casei mele, de mai bine de un an. Mă poticnesc de el în dimineţile entuziaste, îl găsesc în acelaşi loc în serile melancolice, de iarnă, de toamnă… De cele mai multe ori mă lasă rece, alteori îl măscăresc cu toate invectivele cunoscute. Odată mi-a salvat, cred, viaţa. Într-o seară întunecată, când a fost pană de curent aş fi căzut probabil în canalul fără capac de lângă, dacă el n-ar fi fost chiar acolo, mare, gri şi vizibil. Ocazie cu care îi mulţumesc.

Am trecut pe lângă el şi râzând, şi plângând. L-am văzut în toate anotimpurile, i-am arătat toată garderoba. Ei bine, da, se poate spune că am o relaţie ciudată cu un stâlp de beton lungit în faţa scării mele. Un şofer neatent l-a doborât acum mai bine de un an peste mai multe maşini şi de atunci nimeni nu l-a mai băgat în seamă, decât deţinătorii de autoturis­me care ajung seara acasă şi îl boscorodesc printre dinţi fiindcă n-au unde să parcheze. Dar vine o vreme în care orice re­la­ţie ajunge într-un impas. Şi într-o zi pur şi simplu n-am mai putut. Am ajuns la capătul răbdării! Am pus mâna pe telefon, gata să fac şi mai multă ordine în sectorul fantastic numărul trei, acolo unde florile miros mai îmbătător decât în toate se­c­toa­rele, acolo unde păsărelele ciripesc mai abitir pentru că-s fericite, acolo unde sunt parcări şi locuri de joacă, în sectorul în care cetăţenii sunt mai mulţumiţi sufleteşte decât ăia din alte sectoare.

STÂLPUL MEU DIN FAŢA CASEI
"Bun venit la Enel, serviciul de informaţii." Pentru informaţii despre bla-bla, tastaţi ceva, pentru informaţii despre alt bla-bla, tastaţi altceva…Tastez. Sunt anunţată că numărul meu va fi înregistrat pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor. Hai, pe bune!? Anticipând starea de spirit a celor care îi sună la telefoane, până ajungi să vorbeşti cu un operator compania îţi serveşte ceva de Mozart sau Beethoven, strategie pentru calmarea iritabilităţii. Din când în când mi se spune să aştept, nu cumva să adorm cu nervii capului potoliţi. După juma’ de oră de terapie prin muzică, o voce suavă mă întreabă dacă mă poate ajuta. "Stâlpii de pe bulevardul X din buricul oraşului vă aparţin?", zic. "Depinde", zice vocea suavă. "Poftim?! Adică de ce depinde?" Mă gândesc că trăiesc în ţara tuturor posibilităţilor (care nu e SUA), că poate depinde de ziua în care am sunat, de culoarea stâlpului, de astrograma zilei făcută la nivel de companie, de ghicitoarea Norvegia, că tot e în actualitate… "Âăăă… păi depinde, că dacă sunt mai mult de 10 stâlpi, ne aparţin, dacă sunt mai puţin de 10, aparţin Luxten. Deci dacă n-aveţi probleme cu mai mult de 10 stâlpi, nu ne aparţin!" Mi-aş fi dorit instant să am zece stâlpi culcaţi în faţa casei ca să vină cineva odată să-i ia. Dar n-am decât unu. "Şi mai am şi nişte fire care atârnă pe jos şi blochează parcarea, îţi cad în cap când treci prin zonă, mi-e frică să nu mă electrocutez! Dar atârnă doar de pe patru stâlpi. Cu firele se poate?" "Numele şi numărul de telefon." Le dau. Vocea suavă îmi zice că o să facă sesizarea. "Şi cu stâlpul ce fac?" "Cel mai bine să vorbiţi la primăria de sector şi să lasaţi o cerere, că poate să fie şi primăria implicată. Noi nu avem cum să ştim al cui e, sunt mai multe firme de distribuţie, nu ştiu ce să vă zic. Dar nu are cum sa fie de responsabilitatea noastră, noi suntem practic firma mare şi nouă ne aparţin mai mult de 10 stâlpi!" Vocea suavă e categorică şi uşor iritată, ceea ce mă face să mă simt ca o hahaleră insinuând că ar putea să aibă mai puţin de 10 stâlpi. Recapitulez. Am un stâlp orfan, problemă în care "poate să fie şi primăria implicată" şi un posibil aparţinător, Luxten. Mă simt într-un film nominalizat la "Columna de Aur", cu intrigă complexă.

IGNORANŢA, MAMA FERICIRII
"Alo? Luxtenul?" "Nu, dispeceratul, în ce problemă?" Blablabla... "Numele şi numărul de telefon. Da’ sunteţi sigură că stâlpul e de la Luxten?... Bine, vă fac legătura." "Alo? Luxtenul? Am o problemă cu un stâlp. Un stâlp e mai puţin de 10 stâlpi, deci când îl luaţi?" "E un stâlp înalt?", întreabă doamna de la celălalt capăt al telefonului. În acest moment nu ştiu dacă să râd până la deces sau să plâng în hohote. Am flashback-uri cu fil­me­le lui Hitchcock, dar mi-e frică ca doamna să nu-mi închidă telefonul şi să nu mai scap de stâlp. "Doamnă, e un stâlp monoton, uniform, fără variaţii, cenuşiu ca toţi stâlpii de pe străzi." "Aha, deci nu e al nostru, nu ştiu al cui e, bănuiesc că aparţine Electrica. Noi răspundem doar de corpul de iluminat." "Tocmai am su­nat la Electrica şi mi-au spus că ei au mai mult de zece, dumnea­vostră aveţi mai puţin de zece, mie cine îmi ia stâlpul?" Doamna de la Luxten chiar nu ştie ce să îmi spună şi îi mai pare şi rău.

În pragul unei crize de nervi sun la primăria de sector. Reiau povestea, am repetat-o de atâtea ori că dacă mă trezesc noaptea din somn recit poezia "Am un stâlp în faţa casei". O voce bo­do­gă­nită îmi pune paie pe foc. "La Capitală, doamnă, nu la noi. Ei au contract cu regiile mari, dar totuşi sunaţi şi la Gospodărirea Locală, la Lucreţiu Pătrăşcanu, şi vedeţi ce vă spune, dar ei tot aia o să vă zică şi atunci sunaţi înapoi la mine şi vă iau eu sesizarea." Aaaaaaaaaaaaaa! Distonocalm, repede. Ard trei picioare la masă, uşor că n-am bani de alta, şi înfig trei furculiţe în factura de la Enel – care mi-a trăiat de două ori curentu’ fiindcă am întârziat o zi cu data scadentă. "Domnu’, nu vă supăraţi, am sunat mai de­vre­me cu stâlpu’, unde mi-aţi zis să sun intră faxu’…" Domnul e binevoitor şi îmi zice că ia el sesizarea. "Numărul de telefon şi numele", din nou. Domnul devine şi mai binevoitor când aude că ne cheamă la fel. Da’ la el e de botez. Sincer, pe mine mă doare în pix că ne cheamă la fel, nu vreau decât să-mi ia cineva stâlpul. "Deci stâlp i-lu-mi-nat că-zut… unde e căzut? nu-mai-are-nici-un fir... da?" "Da!" "Aşa, aveţi numărul de sesizare, sunaţi peste trei zile şi întrebaţi ce s-a făcut cu sesizarea, spuneţi, domn’le, vreau să văd ce e cu sesizarea că chiar ne-ncurcă stâlpul, că nu se poate aşa…" Domnul pe care îl cheamă la fel cum mă cheamă încheie adânc şi încurajator: "De putut se poate totul în zilele noastre, da’ nu-i admis". Încă meditez la profunda zicere.

Trece o zi, trec două, trec zilele. Stâlpul meu şi firele sunt tot în faţa casei mele. Mă gândesc că poate am avut o zi cu ghinion, că astrele s-au aliniat şi am nimerit toate operatoarele nepricepute de la toate administraţiile, mă gândesc că dacă altfel nu se poate o să fac puţin, puţin, trafic de influenţă. Îl sun pe directorul de la Luxten: "Sunt de la Jurnalul Naţional", bla-bla-bla. "Nu noi, Electrica." Sun un director de la Electrica. "Am un stâlp", bla-bla-bla… "Aşa, pentru dumneavoastră, o să verific cu toate că nu este atribuţia mea, vă sun eu înapoi." Directorul de la Electrica revine şi e categoric: A întrebat colegul care se ocupă, de două ori, că era pentru presă, şi e absolut sigur: Stâlpul e al Luxtenului. Nervii capului mi-au trecut instant, am trăit live cel mai bun banc din ultima vreme, mulţumesc tuturor protagoniştilor că m-au emoţionat până la lacrimi, de râs.

Şi, în definitiv, ce atâta mare efort pentru un lucru atât de mic? Stâlpul meu e o problemă neserioasă şi de neluat în seamă faţă, de exemplu, de scandalul de spionaj şi trădare a ţării făcut de conaţionalul Floricel şi de bulgarul vânzător de murături! Şi, în plus, nici nu ştiu cum o să mai trăim unul fără altul, eu şi stâlpul meu.

ŞOIMII TRANZIŢIEI: Funcţionarul public

• Sarcină de serviciu prioritară: aruncatul pisicii moarte în curtea altuia.
• Cuvinte uzuale: "Ne pare rău, nu la noi".
• Rezultatul muncii unui funcţionar: scade pofta de mâncare, creează  solicitantului ticuri nervoase     precum înghiţitul în sec, ajută la lărgirea vocabularului cunoscut prin nevoia stringentă a interlocutorului de a folosi cuvântul "mamă"  în mai multe variante de exprimare.
• Boală profesională:  bâlbâiala cronică
• Bancul preferat: Un funcţionar public găseşte lampa lui Aladin. Geniul iese din lampă şi funcţionarul îi spune dorinţa: "Aş vrea să nu mai muncesc niciodată". Brusc, se trezeşte la el în birou.
• Cerinţă la angajare:    priceperea în a servi clientului poveşti abracadabrante.