Salt în timp

În ultimele zile m-am tot uitat la ce se întâmplă în Moldova de peste Prut. Mi-am adus aminte de perioada în care eram student şi, ca tot junele, voiam să iau cu asalt diverse instituţii ale statului. Îl vedeam pe Ion Iliescu ca pe un fel de Voronin care nu se mai termină, adică un comunist reformat al cărui rol de om aflat tranzitoriu la putere se lungeşte în mod inutil.

Eram activ în organizaţia de studenţi a unui partid de centru-dreapta, care a fost meteoric şi la guvernare, înainte să iasă cu totul în decor, pe motiv de lideri imbecili. Mă implicam în tot felul de jocuri populare cu strigături, desfăşurate în stradă. Voiam, printre altele, ca Basarabia să se unească rapid cu România. După un marş prin oraş am cunoscut-o pe Jana, o fată teribil de blondă, cu ochi albaştri, nativă dintr-un sat de lângă Chişinău. Studia, după cum mi-a zis, "politiologhia" şi nutrea sentimente profund româneşti, cel puţin atunci. Mi-a spus că tatăl ei fusese "pătimaş" (adică, am dedus eu, rănit) în conflictul din Transnistria.

După ce ne-am cunoscut în focul luptei prin oraş am invitat-o la un vin pe o terasă. Spre surprinderea mea nu a translatat rapid de la vin la votcă, aşa cum mi s-a întâmplat când am socializat cu alţi domni şi doamne din Basarabia. Era interesată de tot felul de teorii despre mişcări ideologice democratice şi de istoriografie. A trebuit să vorbesc imens şi să dau din mine un milion de tâmpenii intelectualiste ca să o conving să se culce cu mine. Ţin minte că a cedat doar după ce a văzut atârnată pe peretele din dormitorul meu o brasardă tricoloră, pe care o aveam de când mă "luptasem", copil fiind, cu teroriştii în decembrie 1989. Am avut un fel de relaţie care a ţinut câteva luni. Eram mulţumit că nu avea nici un fel de reţineri când făceam dragoste şi în loc să-mi toace banii se preocupa de cărţile de antropologie şi istorie proaspăt traduse în româneşte pe care le cumpăram sau le primeam. Fiind un măgar, până la urmă am abandonat-o, plecând la mare cu o altă domnişoară. Cred că se aştepta la manevra asta, fiindcă nu a făcut scandal, nu m-a căutat insistent să afle ce s-a petrecut.

Pod peste ani
O lungă perioadă nu am mai ştiut nimic despre ea. După mai bine de zece ani am ajuns în Basarabia cu un desant de colegi de la ziarul la care lucrez şi în momentul actual. Îmi făcusem planuri jurnalistice care în teorie sunau minunat, numai că realitatea din teren era diferită. Orice lucru pe care la Bucureşti l-aş fi obţinut în maximum o oră, la Chişinău trebuia "prelucrat" în câteva zile. Când încercam să iau legătura cu diverse autorităţi, eram suspicionat că-s un mare "şpion" şi plimbat la nesfârşit între diverse birouri. Pe fondul ăsta, de plictiseală, m-am apucat să fac diverse beţii cu "păţani" (a se citi prieteni) găsiţi de ocazie prin Chişinău. O ţineam într-o chefuială fără să îmi mai pese de ce o să se întâmple şi, cum băutura era mult mai ieftină ca la Bucureşti, aveam senzaţia că nu or să mi se termine niciodată banii. Fiindcă eram obligat totuşi să produc ceva, într-o dimineaţă m-am decis să fac un interviu cu un deputat din opoziţie, un om deschis la cap, care nu îşi ascundea ideile după perdele de metafore trase de păr şi nu spunea snoave care ar fi putut fi interpretate în orice fel. Ne-am văzut la o terasă din faţa clădirii proaspăt arse a Marii Adunări Naţionale din Chişinău. Deputatul chiar a spus lucruri interesante şi avea o opţiune clară pentru Europa şi România, nu se ascundea după corcoduş. În timp ce discutam, aveam senzaţia că sunt supravegheat de cineva. Poate că era un reflex paranoic, fiindcă fusesem avertizat că regimul de semidictatură al lui Voronin e atât de imbecil, încât detaşează oameni de la Serviciul de Informaţii şi Securitate după coada oricărui jurnalist bucureştean aterizat în Basarabia. Mi-am întors capul şi am văzut un cap cunoscut. La o masă din spate stătea Jana. Corpul ei era uşor modificat, devenise "balşaia". Am salutat-o şi opozantul m-a privit brusc cu suspiciune întrebându-mă: "O cunoşti pi aiasta?". Discuţia s-a încheiat în scurt timp, omul scuzându-se şi plecând să combată pentru cauze nobile în altă parte. M-am dus la masa la care Jana stătea singură şi am întrebat-o ce mai face, ca şi cum nu o mai văzusem de două-trei zile. Mi-a spus, mândră, că s-a măritat că e membră în Partidul Comuniştilor şi că lucrează într-o funcţie relativ importantă la guvern. M-am mirat sincer şi am întrebat-o cum rămâne cu idealurile noastre de tinereţe, cu unirea grabnică pentru care militam. A întors o privire matură şi mi-a zis: "Vin şi acestea, n-or intrat zilele-n sac!".