Si la sfarsit a fost galagia

Daca un martian ar avea sansa de a respira acelasi aer cu publicitarul roman ar zice c-a nimerit in cea mai buna dintre lumile posibile.

Frecventa pe care comunica publicitarii despre ei insisi? Superlativul absolut! Cu lectura fiecarui comunicat de presa in parte, martianul ar spune, avand perplexitatea lui Jack din povestea cu vrejul de fasole, ca a mai asistat la nasterea unui ou de aur. Parabola, apartinand unei doamne a industriei, n-ar avea haz fara replica locala: Punguta cu 2 bani. Intr-adevar, discutam despre o industrie care cotcodaceste mult, dar din gainile noastre ies margele, nu antichitati Faberg....

Cu foarte putine exceptii, PR-ul romanesc functioneaza dupa arhetipul Cantarii Romaniei. Cu scuza invalida ca asta e rostul relatiilor publice, laudam si ne laudam cu masura de mult pierduta. Mintim sfruntat? E admirabil. Se cheama ca suntem diplomati. Noi nu taxam impostura, pentru ca daca am face, doamne fereste! asa ceva ni s-ar sifona imaginea.

Practicanti ai unui manelism inalt, anumiti publicitari striga si ei din ochi "Valoarea mea, valoarea mea!" cand iti intind cartea de vizita. Aceasta cartolina, de pe care cuvantul director pare nelipsit, e pavaza si garantul competentei posesorului. In linia Costi Ionita, numele epocal al corporatiei functioneaza patern si ocrotitor, lipsindu-l pe posesorul cartonasului de grija oricarei justificari de competenta. Cum totul se plateste, daca te afli in aceasta fericita postura, publicatii la moda te invita anual, contra cost, sa tii seminarii goale de continut. Invers decat ar trebui, in loc ca participantul sa plateasca pentru a invata, cotizeaza vorbitorul, pentru a nu spune nimic. Cu exceptia publicului, toata lumea are de castigat. Chiar daca nu reprezinti plus valoare, magia bucatii de hartie te transforma pe o alta foaie - comunicatul de presa - intr-un "profesionist al industriei". Marea tara a vorbitorilor fara subiect e nu atat lipsa de respect fata de un auditoriu care a evoluat enorm din ’90 incoace, ci totala opacitate in fata acestei evolutii. Pe scurt, ei vin sa recite un monolog. Cu simtul realitatii in deriva, levitand intr-un perpetuu paradis publicitar nouazecist, unii cred si astazi ca e firesc sa vorbeasca despre Cannes fara sa fi fost vreodata acolo, altii ca e suficient sa plimbe un costum si sa se urce pe un podium, ca sa se considere lectori. E uluitoare abilitatea cu care golim de continut concepte ce ar trebui sa ne fie reper. Fideli unui ceausism sangvin, noi galonam cel mai adesea "valoare", "profesionalism", "competenta" pe pieptul celor care o merita cel mai putin. Incurajarea mediocritatii e o sursa infinita de confort, pentru ca limitarea unora e superioritatea noastra. Ar fi prea simplu de decretat ca apocalipsul business-ului e raul absolut. El e, in fapt, acest cocktail tulbure in care, fara ierarhii si grile valorice, sunt amestecati zilnic bunii si nebunii. Daca la inceput a fost cuvantul, sfarsitul nu poate fi altfel decat o labartata, latratoare vorbarie.