Un război civil care nu-şi spune pe nume

Intelectualii francezi faţă în faţă cu "economia vedetizării”
Săptămânalul "Le Nouvel Observateur” inserează pe coperta numărului 2292 fotografiile câtorva dintre cei pe care îi consideră că reprezintă: ”puterea intelectuală a Franţei”.

Săptămânalul "Le Nouvel Observateur” inserează pe coperta numărului 2292 fotografiile câtorva dintre cei pe care îi consideră că reprezintă: ”puterea intelectuală a Franţei”. Prilej cu care lansează o anchetă asupra celor 50 "maitres a penser d’aujourd’hui”. Ancheta se deschide cu o provocare: ”Mai are nevoie Franţa de idei?”. ”Într-o lume în criză - se scrie în preambulul anchetei - gândirea franceză trăieşte, ea însăşi, tulburări. Marile tabere ideologice ale anilor lui Sartre şi Aron s-au împrăştiat cu zgomot. A rămas o miriadă de curente al căror contururi sunt, cel mai ades, imprecise.(...) Mai rămân maeştrii gândirii şi care mai este influenţa lor în această lume?”

Declanşatorul acestei ofensive îl reprezintă un aşa-zis dosar pe care l-a publicat, prin 2007, în ediţia franceză a revistei "Time”, dosar care anunţa (sau... denunţa?!) "moartea culturii franceze”. Dar asta nu era, încă, totul! Li s-a alăturat  jurnalistul (american şi el!) Donald Morrison, autorul unui eseu  al cărui titlu scuteşte alte comentarii: ”Ce mai rămâne din cultura franceză?”. Reacţiile nu s-au lăsat aşteptate – încăierări în blogosferă şi răspunsuri iritate în presă. Curând a fost identificată şi cauza-cauzelor: jurnaliştii americani operau, în mod constant, cu o confuzie gravă, aceea  între box-office şi impactul intelectual al actului de creaţie. Editorul new-yorkez Andree Schiffrin  răsucea mai adânc cuţitul în rană:”Asemenea fel de bilanţuri stupide şi răutăcioase sunt bune doar pentru a-i epata pe burghezii americani şi a-i linişti”. Având de partea sa şi atuu-ul de a-i fi publicat, în America, pe un Pierre Bourdieu şi Michel Foucault, celebrul responsabil al lui "The New Press” conchidea: ”Izolaţionismul american este, de principiu, cauza pentru care cărţile franceze sunt prea puţin traduse”.

Dincolo de asemenea puneri la punct, întrebarea rămâne: ce confruntări de idei vor lua, în Franţa anilor acestui început de veac şi de mileniu, locul confruntărilor "bloc contra bloc” ale anilor 60 sau 70 şi ceva? Ca de pildă cele dintre Raymond Aron şi sartrieni sau, mai spre 1990, dintre Francois Fauret şi Pierre Bourdieu?  Din nou, suntem într-o dilemă. Pentru că, aşa cum observă Marcel Gauchet, lucrări de calitate există şi acum, numai că sistemul mediatic le reglează difuzarea în limitele propriei sale condiţionări. Problema nu este, în primul rând, aceea a cotei pe care o atinge oferta intelectuală, cât, mai ales, cea a comenzii/cererii sociale. "Societatea de mâine - scrie pe un ton pesimist Marcel Gauchet, autor al controversatului eseu ”Democraţia, împotriva sa” -, va fi o societate fără idei, fără filosofie, având ca principiu: circulaţi, nu mai este nimic de înţeles!” Asta nu înainte de a fi constatat, cu acelaşi rictus amar:”Acum douăzeci de ani, nu exista în ţara asta un subprefect care să ignore existenţa lui Michel Foucault. Astăzi, în societatea noastră, cultura nu contează decât ca economie a vedetizării.” Prilej cu care este denunţată, fără menajamente, tentativa urzită de "expertocraţi” ( ai atotputerniciei "mâini invizibile a pieţei”, desigur!) de "a lichida orice formă a gândirii originale”. Toate acestea sub impactul "globalizării problemelor intelectuale” care impune ”sincronizarea orologiilor intelectuale”. Concluzia lui Marcel Gauchet este formulată brutal şi cât se poate de sincer: ”Momentul de criză pe care îl trăim este foarte îngrijorător. În fond, este un război civil care nu îşi spune pe nume”.

Revenind la tema strictei actualităţi, o întrebare apare ca inevitabilă: oare deflagraţia financiară mondială va obliga reflexia filosofică la regândiri şi la reevaluări? Şi, dacă da, poate fi acest fapt începutul unui "nou ev intelectual al francezilor”- aşa cum îl visa Raymond Aron? Iniţiatorii anchetei, sunt încrezători: argumentele lor vin din câteva segmente bine definite. Există, astfel,  "inconturnabilii”. Aici intră "ponţii College de France, mandarinii universitari sau academicienii”, nume de referinţă în domeniul lor, avându-l ca exponent pe Claude Levi-Strauss, 100 de ani părintele fondator al antropologiei structuraliste. Urmează, "mediaticii”, care au început să erupă în spaţiul public după 1970. Ei sunt cei care, " fie că irită, fie că seduc”, rămân  omniprezenţi. Exponentul lor fiind ultra-controversatul Bernard Henry-Ley. Următorul eşalon este cel al ”reformiştilor  cu tendinţă”, socotiţi "mai rezonabili şi mai puţin clinici decât ceilalţi agitatori de idei”, vârful lor de lance fiind Marcel Gauchet, despre care scriam ceva mai înainte. Ar mai fi de menţionat "conservatorii asumaţi”, cei care” refuză eticheta de reacţionari şi vor să facă dovada că stânga nu reprezintă monopolul ideilor”. Primul nume este citat cel al lui Alain Finkielkraut, mai nou preocupat de denunţarea naufragiului şcolii, dar şi a noului val de antisemitism. Alain Badiou deschide lista  "radicalilor chic”, categorie a gânditorilor care refuză să se prosterneze în faţa "democraţiei de piaţă”.  Apelativul "Noua gardă” îi desemnează pe noii "maeştri ai gândirii”, în frunte cu Francois Cusset. Cei mai mulţi dintre ei au în jur de 30 de ani şi încearcă să îşi croiască drumul într-un peisaj de regulă ostil. Ultimul, în ordinea enumerării din ”Le Nouvel Observateur” este eşalonul "clericilor noii lumi”. Aceştia sunt economişti sau experţi  în relaţii internaţionale şi care, în mod obligatoriu, sunt şi adepţii neclintiţi ai mondializării. Exponentul lor este Olivier Roy, care figurează printre cei 100 de intelectuali influenţi ai lumii, numai că el este mai cunoscut în lume şi mai puţin în Franţa.  

Aşadar,  în faţa provocărilor create prin criza sistemică a "pieţei divine”(sintagmă care dă titlul cărţii lui Dany-Robert Dafour, veritabil rechizitoriu al revoluţiei culturale promovate de neoliberali). Franţa are suficiente resurse spirituale pentru a fi încrezătoare: "Nu există nici o raţiune pentru a dispera, în pofida acestui tablou aparent contrastant - se scrie spre finalul articolului care girează ancheta. Vitalitatea gândirii franceze există, ea nu aşteaptă decât să găsească mijloacele pentru a exploda.” Mănuşa a fost aruncată! Urmează să vedem cine o ridică...