Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum puţin timp stăteam pe o terasă şi mă uitam la un meci de la Campionatul Mondial din Africa de Sud. Era Brazilia - Coreea de Nord, voiam să văd cum fac pe teren supuşii comunişti ai lui Kim Jong Il. I-am văzut scoţând, conform indicaţiilor de partid, o lacrimă din ochişor când se intona imnul naţional.
Mă miram că au şi ceva suporteri în tribune arătaţi ca o bizarerie de televiziunea care transmitea meciul. Ulterior am aflat că erau, de fapt, nişte chinezi tocmiţi de o firmă de casting să se joace de-a galeria, ba şi mai mult, cum patru jucători asiatici sătui de "doctrina Kiu-Ce" au binevoit să dispară discret din cantonament, fugind de sub nasul vigilent al securiştilor. Chiar dacă meciul mi se părea interesant, fiindcă plasma de pe terasă avea sonorul dat la maximum, bâzâitul vuvuzelei mă deranja mai tare ca de obicei. Îmi stătea berea în gât şi aveam un sentiment de panică, înghiţeam cu noduri şi gâlme. Aveam impresia că ştiu de undeva zgomotul, care nu prevesteşte nimic bun.
ANAMNEZĂ
La pauză m-am chinuit să identific exact când şi de ce mă impresionase un bâzâit-mugit aşa de puternic. Mi-am adus aminte că, în copilărie, mă atacaseră nişte albine şi am presupus că rămăsesem marcat de atunci. Totuşi, parcă nu era vorba chiar despre asta. M-am gândit şi am asociat sunetul cu cel al sirenei unei salvări care mă transportase la spital când avusesem un accident de maşină în adolescenţă. Semăna, dar iarăşi nu se potrivea identic. Începuse a doua parte a meciului, care s-a terminat 2-1, firesc, pentru brazilieni, dar nu m-am putut concentra să mă uit la el. Mă deranja că nu îmi aminteam de unde cunoşteam vacarmul ăla plat-constant, mă rodea pe creier şi nu am fost atent când, la final, au dat şi out-siderii un gol de onoare. După, am fost destul de posac, nu m-am apucat să fac bănculeţe cu amicii care se uitaseră şi ei la meci, nici măcar nu am fost supărat pe amicul Dănuţ, căruia a trebuit să-i balotez 15 lei, fiindcă dăduse scorul exact şi pariasem (eu îmi dădusem cu părerea că o să fie 3 la 1 pentru brazilieni). Am plecat acasă preocupat şi am adormit târziu, după ce am încercat, fără succes, să citesc o carte cu mistere ale Revoluţiei din 1989. Îmi jucau literele în faţa ochilor şi prin cap îmi circula "zgomotul melodios" al vuvuzelei.
ÎN VIS
De cele mai multe ori nu ţin minte ce visez. În dimineaţa de după meci însă, m-am trezit lac de sudoare şi cu "filmul" de dinainte de a face ochi intact. Era o noapte de vară, întuneric beznă, stăteam cu geamul deschis. Ţineam în braţe o femeie care nu avea chip. După o secvenţă "tăiată la montaj" făceam amor, iar doamna de sub mine zumzăia exact ca o vuvuzelă. Urma un alt episod, cu vecinul de la etajul inferior, care răcnea din faţa uşii mele închise (vedeam doar uşa şi auzeam o voce revoltată): "Tomiţă, dă-o în pizda mă-sii, ce naiba faci?! Omori pe cineva cu un cui? Chem Poliţia, unii oameni mai şi munceşte de dimineaţă!".
În timp ce beam cafeaua, mi-am amintit că avusesem de-a lungul anilor vreo trei întâmplări de genul ăsta cu oamenii muncii din bloc. Ceva îmi spunea că e vorba despre Diana, o pictoriţă cu care avusesem treabă în urmă cu şase-şapte ani. Nu fusese o mare dragoste, doar ceva episodic. Era o fată frumuşică, brună cu ochi verzi şi veselă, başca teribil de temperamentală atunci când era vorba despre "educaţie fizică". Ne despărţiserăm în termeni amicali, când şi când chiar ne mai vedeam în oraş să bem o bere. Aveam numărul ei de telefon trecut pe o fiţuică depozitată într-o cutie, nu-mi încărcasem agenda mobilului cu el. Am căutat hârtiuţa, am scobit după ea până când am găsit-o. Cu ea în mână, am ezitat o perioadă dacă să o sun sau nu. Până la urmă am luat decizia eroică să formez cifrele.
Mi-a răspuns voioasă, credea că m-a plesnit dorul să o văd prin oraş. O vreme am băgat generalităţi, întrebând-o ce mai face şi drege, dacă a mai vândut lucrări în străinătate. După cinci minute de conversaţie protocolară, am atacat direct şi am rugat-o să-mi spună dacă e acasă şi singură. Presupun că şi-a închipuit că o să mă invit pe la ea să facem un "pod peste timp" cu tinereţea noastră. A răspuns că e singură-cuc în palatul personal, un apartament de două camere în Drumul Taberei. I-am zis: "Diana, poţi să gemi puţin în telefon, ca atunci când făceam dragoste, acum mulţi ani? Mă roade să aflu dacă tu eşti vuvuzela...".
M-a înjurat de neamul reunit şi a închis telefonul. Cred că a rămas cu impresia că am început să mă droghez sau am devenit aşa de libidinos cât să mă joc de-a telefonul erotic.
Citește pe Antena3.ro
