Dragomir Hurmuzescu

Un merit deosebit l-a avut, pentru fizica modernă, experienţa profesorului Dragomir Hurmuzescu, unul dintre colaboratorii cei mai apreciaţi ai soţilor Curie. La mijlocul secolului al XIX-lea, la Bucureşti avea să se nască una dintre cele mai proeminente personalităţi ştiinţifice ale României.

Un merit deosebit l-a avut, pentru fizica modernă, experienţa profesorului Dragomir Hurmuzescu, unul dintre colaboratorii cei mai apreciaţi ai soţilor Curie. La mijlocul secolului al XIX-lea, la Bucureşti avea să se nască una dintre cele mai proeminente personalităţi ştiinţifice ale României.

Dragomir Hurmuzescu a văzut lumina zilei în primăvara anului 1865, în familia lui Martin, funcţionar modest la poştă, şi a Profirei. Studiile primare, gimnaziale şi liceale le-a urmat în Capitală. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe în cadrul Universităţii din Bucureşti. În 1887, şi-a încheiat studiile superioare la secţia fizică-matematică, apoi a plecat la Paris pentru a se înscrie la doctorat la Universitatea Sorbona.

SUCCES DUPĂ SUCCES. În această perioadă, Hurmuzescu a avut ocazia să cunoască personalităţi ale fizicii europene – Joseph Bertrand, Louis Pointcare şi Gabriel Lippman.

În 1890, după ce a obţinut licenţa în ştiinţe fizice ca şef de promoţie, românul a fost primit să lucreze la laboratorul de cercetări al lui Lippman. Înconjurat de o echipă specializată şi îndrumat de profesorul său, cercetătorul român a descoperit, în această perioadă petrecută la Paris, dielectrina (un izolant alcătuit pe baza unui amestec de sulf şi parafină, folosit în construcţia electroscoapelor), dinamul cu voltaj mare şi electroscopul Hurmuzescu (aparatul a fost folosit de soţii Curie în 1899 în primele lor experienţe asupra radiului. În 1903, Henri Becquerel a utilizat electroscopul Hurmuzescu în cercetări de radioactivitate, distinse cu Premiul Nobel).

În 1896, Dragomir a revenit în ţară şi a fost numit conferenţiar la catedra de fizică matematică la Facultatea de Ştiinţe de la Iaşi. Un an mai tîrziu, a preluat, ca profesor suplinitor catedra de gravitate, căldură şi electricitate, în cadrul aceleaşi facultăţi. În 1900, s-a dedicat exclusiv cercetărilor ştiinţifice. Laboratorul de electricitate pe care românul l-a organizat la Iaşi s-a transformat, între 1910 şi 1911, în Şcoala de Electricitate de pe lîngă Universitatea din Iaşi. Tot în această perioadă, cercetătorul a susţinut şi publicat o serie de lucrările ştiinţifice referitoare la razele X, la cercetarea radioactivităţii petrolului şi apelor minerale din România, şi la perfecţionarea galvanometrelor. În 1913, a fost transferat la Bucureşti, unde a fost numit director al Institutului Electrotehnic, profesor la catedra de aplicaţii ale căldurii şi electricităţii la Facultatea de ştiinţe şi decan în cadrul acestei instituţii de învăţămînt. În 1916 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1932 membru de onoare al Societăţii Franceze a Electricienilor.

În 1926, Dragomir Hurmu-zescu a creat la Bucureşti prima staţie de radiodifuziune din ţară. În aceeaşi perioadă, el a făcut şi primele încercări de transmisie prin telegrafie fără fir. În 1928, el a fost ales preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune. În 1934, din iniţiativa lui Hurmuzescu, a fost posibilă organizarea la Bucureşti a primului Congres de ştiinţe din România. A murit în 1954.

La radio

În 1926, profesorul Dragomir Hurmuzescu a pus bazele, la Bucureşti, a primei staţii de radiodifuziune din România. La 1 noiembrie 1928, a fost lansat în eter primul semnal radiofonic. Prima emisiune radio oficială a debutat prin cuvîntul marelui fizician român, care, ulterior, a devenit preşedinte al Consiliului de Administraţie al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică. În fotografia alăturată, actorul de film şi teatru Ion Manolescu (1881-1959) citeşte, în faţa microfonului de la radio, replicile unui rol.