Istorie pe pîine

Fie că vorbim despre cel mai răs­pîndit aliment din zilele noastre sau despre o ofrandă adusă zeilor sau despre o monedă de schimb, pîinea a fost unul dintre însoţitorii tuturor civili­zaţi­ilor, din neolitc pînă în prezent.

Fie că vorbim despre cel mai răs­pîndit aliment din zilele noastre sau despre o ofrandă adusă zeilor sau despre o monedă de schimb, pîinea a fost unul dintre însoţitorii tuturor civili­zaţi­ilor, din neolitc pînă în prezent.

Dezvoltarea agriculturii a început acum aproximativ 10.000 de ani în Orientul Mijlociu, o dată cu sfîrşitul erei glaciare. Astfel că oamenii acelor vremuri au fost cei dintîi care au consumat prima pîine pe Pămînt. Arheologii au descoperit, de-a lungul timpului, cavităţi umplute cu boabe de grîu în zonele în care înfloreau civilizaţiile anilor 8000 î.Hr. Astfel, primele pîini au fost obţinute, probabil în mod accidental, dintr-o compoziţie coaptă de făină (obţinută din diferite grîne) amestecată cu apă.

ANTICHITATE. Obiceiul coacerii pîinii nedospite a fost preluat de egipteni, unii dintre cei mai mari cultivatori de grîne din Antichitate. Ulterior s-a descoperit că egiptenii au fost primii care au reuşit să obţină un soi de pîine dospită cu ajutorul fermenţilor naturali, în jurul anului 3000 î.Hr., dar singurul care conţinea suficient gluten necesar pentru creşterea aluatului era grîul, astfel că această cereală a devenit cea mai cultivată pe malurile Nilului. De pîinea de grîu beneficiau însă numai persoanele înstărite, clasa mijlocie avînd parte de un fel de “lipii” obţinute din făină de orz, iar cei sărăci mîncînd pită din sorg. Dar pîinea nu era doar un simplu aliment. Ea avea şi o valoare însemnată ca monedă de schimb, sclavii care au ajutat la ridicarea piramidelor fiind plătiţi în pîini. Tot în partea de nord a Africii au apărut şi primele cuptoare care permiteau coacerea mai multor bucăţi de pîine odată, egiptenii ajungînd să producă aproximativ treizeci de tipuri de pită. O teorie a apariţiei berii primitive susţine că aceasta ar fi fost obţinută, posibil accidental, prin procedeul de dospire a pîinii. Egiptenii lăsau grîul să încolţească şi îl uscau. Apoi, după sfă­rîmare, îl amestecau pentru a obţine aluatul. Bucăţile, ulterior coapte parţial, erau lăsate să fermenteze în apă cel puţin o zi, pentru ca apoi lichidul obiţinut să fie strecurat şi consi­derat numai bun de băut.

EVOLUŢIE. După mai bine de 3.000 de ani apăreau primele bresle ale brutarilor, de data asta în Imperiul Roman. Aceştia produceau pîine pentru toate păturile sociale, inclusiv pentru săraci şi pentru cei care duceau lipsă de hrană în vremuri de foamete. Însă, ca şi în Antichitate, bogaţii consumau pîinea cea mai albă, obţinută din cea mai scumpă făină de grîu, acest aliment fiind considerat mult mai important decît carnea. Sute de ani mai tîrziu, în timpul Evului Mediu, pîinea făcea parte din serviciul de masă, sub formă de farfurie absorbantă. Astfel, mîncărurile erau servite pe un blat rotund din aluat, care la finalul ospăţului putea fi consumat sau dat hrană cîinilor. În secolul al XV-lea, acest blat din făină a fost înlocuit cu unul confecţionat din lemn.

Dacă în Antichitate pîinea era dospită cu ajutorul fermenţilor naturali, precum dioxidul de carbon din aer, la începutul se­colului al XIX-lea avea să fie descoperită planta care urma să devină ingredientul principal pentru plămădeală – drojdia. Aceasta produce dioxid de carbon în timpul reacţiei de transformare a carbohidraţilor în alcool. Conceptul pîinii feliate a fost introdus la începutul secolului al XX-lea de Otto Frederick Rohwedder, care a creat ulterior şi prima maşină de feliat. Brutarilor le-au trebuit însă destui ani să îmbrăţişeze această nouă formă a pîinii din cauza temerii ca nu cumva alimentul să se usuce prea repede. Acest lucru a fost rezolvat cu ajutorul primei maşini de tăiat, care împacheta apoi feliile de pîine. Aparatul a fost construit în anul 1928 de acelaşi inventator sus-menţionat.